VIDEO Povestea unui supravieţuitor al Holocaustului ajuns la 100 de ani: „Sunt recunoscător acestui oraş, Timişoara”

Ladislau Roth a ajuns la Auschwitz în 1943. După câteva luni şi după ce şi-a pierdut mama, a fost mutat la Melk, o subdiviziune a lagărului austriac Mauthausen. Spune, însă, că norocul lui în viaţă a fost muzica. În 4 iulie 2020, maestrul a împlinit 100 de ani. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul”, maestrul şi-a spus povestea de viaţă.

Ladislau Roth s-a născut în Timişoara, pe 4 iulie 1920, însă şi-a petrecut o bună parte din viaţă pe drumuri. Mai întâi, la scurt timp după naşterea sa, familia s-a mutat la Satu Mare. Acolo a urmat cursurile şcolii primare şi primii doi ani la Liceul „Mihai Eminescu“. Însă părinţii au hotărât să se reîntoarcă în oraşul de pe Bega, aşa că tânărul Ladislau şi-a continuat studiile la Liceul Piarist. Viaţa se scurgea liniştit, în ciuda tuturor greutăţilor epocii.

Însă neşansa l-a prins pe drumuri. La sfârşitul verii anului 1940, Ladislau Roth s-a dus la Satu Mare pentru a participa la nunta unei verişoare. Dar pe 30 august, românii din Transilvania n-au dansat: „Acolo m-a prins Hotărârea de la Viena, alipirea Ardealului la Ungaria. Satu Mare a devenit oraş în Ungaria. Eu mi-am informat părinţii să nu se mişte din Timişoara, pentru că vom rezolva problemele, dar ei n-au ascultat sfatul meu şi au venit. Ne-am stabilit la Oradea. Tatăl meu şi-a găsit loc de muncă, dar la scurt timp au început problemele cu legile pentru evrei“, îşi aminteşte Ladislau Roth, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“.

Odioasa primăvară a anului 1943

Chiar şi în anii războiului, oamenii şi-au văzut de treburi. Familia Roth se ocupa de afaceri, iar tânărul Ladislau a fost foarte bucuros când a aflat că este admis la Academia de Muzică „Franz Liszt“ din Budapesta. Entuziasmul a pălit însă repede. Visul de a deveni un artist desăvârşit i-a fost năruit în 1943: era în anul trei de facultate când a fost obligat să se întoarcă la Oradea din cauza legii numerus nullus. Ungaria a fost prima ţară din Europa care a adoptat o lege antisemită în secolul XX.

Se întâmpla în 1920, când a adoptat legea numerus nullus  – sau numerus clau-sus – prin care dorea să res-trângă numărul de studenţi de origine evreiască la 6% – atât era procentul etniei în populaţia Ungariei în acel moment. La sfârşitul anilor ’20, la presiunea Ligii Naţiunilor, a fost obligată să renunţe la acest principiu, care a revenit în 1938-1945, revigorat, adăugit şi amplificat.

„Nu se mai admiteau nici evrei, nici ţigani. Pentru unguri, după doctrina nazistă, reprezentanţii acestor două etnii erau cei care nu aveau calitatea de a fi fiinţe umane. În 1943, primăvara, când mi s-a comunicat acest lucru, m-am întors în Oradea, acasă, la părinţi. Evenimentele au decurs foarte rapid. În 16 martie, Ungaria a fost ocupată deja de armata germană. N-au trecut două-trei zile şi toţi membrii comunităţii mozaice evreieşti au fost obligaţi să poarte steaua galbenă, să fie marcaţi. După o saptămână, poate zece zile, a trebuit să intrăm într-un ghetou, care a fost închis de jur împrejur – câteva străzi“, povesteşte Ladislau Roth.


Ladislau Roth, alături de părinţii săi FOTO Arhiva personală

Veteranul nu poate uita cât de suprins a fost să vadă că ungurii sunt foarte prompţi în a îndeplini toate cerinţele nemţilor, fără a opune niciun fel de rezistenţă. „Au început deportările. Eu am ajuns, în ultimele zile din mai, după un drum de două zile şi trei nopţi, la Auschwitz-Birkenau.“ Mama lui Ladislau n-a cunoscut ororile lagărului. A murit chiar în prima noapte. În schimb, Ladislau şi tatăl său au supravieţuit. „M-a ajutat puţin şi muzica. Am putut să facem acolo un fel de grup muzical, ca să mai cântăm duminica pentru deţinuţi“, îşi aminteşte supravieţuitorul.

„Să nu vedeţi această orchestră distractivă“

După câteva luni la Auschwitz, Ladislau Roth şi tatăl său au fost trimişi întru-un lagăr de concentrare din Austria. Melk – o subdiviziune a lagărului Mauthausen – a fost înfiinţat în 11 ianuarie 1944, cu scopul de a furniza forţă de muncă pentru proiectele din jurul oraşului Linz.

Când îşi aminteşte de ororile trăite în lagărul de exterminare, bătrânul Roth revine adesea la timpul prezent, vorbeşte de parcă lumea aceea încă există, de parcă cele şapte decenii care s-au scurs de-atunci nu înseamnă nimic. „Fiind un lagăr nou, s-au căutat frizeri, pictori şi, printre alţii, muzicieni. Când te prezinţi (n.r. – să te ia muzician), nu ştii dacă e bine sau nu. Nu se ştie niciodată care este intenţia lor. Dar în cazul acesta a funcţionat. S-a făcut un grup de 10-11 cântăreţi şi s-au cântat... operete“, povesteşte Roth. Grupul muzical era, în principal, destinat deţinuţilor din lagăr, însă Ladislau îşi aminteşte că uneori veneau şi câţiva ofiţeri dornici să asculte muzică clasică şi uşoară.

„Să nu vedeţi această orchestră distractivă. Se cânta pentru distracţie, dar fondul este foarte trist! Noi trebuia să cântam şi atunci când vreun fugar era prins şi adus înapoi. De la poartă, de la intrare, trebuia să cântăm un cântec popular german care zice că toate păsările s-au întors – este simbolic. Şi cântam de la poartă până la piaţa de apel, unde era spânzurat. Şi cântam tot timpul, până ce-l spânzurau! Vedeţi, nu-i deloc distractiv...“.


Orchestră din lagărul de concentrare Mauthausen, conducând la moarte un condamnat FOTO Getty Images

„Nimeni n-a ajutat pe nimeni“

Ladislau Roth îşi aminteşte că în lagăr nu prea era loc de prietenii între deţinuţi. Totul se reducea la o luptă oarbă pentru supravieţuire. „Acolo, fiecare luptă pentru viaţa lui. Nu există colaborare şi ajutor. N-aş putea spune, eu nu cunosc asemenea caz. Dimpotrivă. În general, caută să-şi fure porţia aia mică de pâine, pe care o primeşte pentru 24 de ore. Că a existat în lagăre un fel de organizare de rezistenţă? A fost mai mult din partea deţinuţilor sârbi şi francezi. Se spune că au reuşit să organizeze ceva în interior, ceva foarte tăcut. A existat ceva, dar asta nu înseamnă sprijin. În cursul anilor, nimeni n-a ajutat pe nimeni, pentru că, aşa cum am spus, fiecare s-a luptat pentru viaţa lui.“

Singurul necunoscut de care Ladislau Roth s-a apropiat în lagăr a fost un tânăr rus, în vârstă de 20 de ani. „El a reuşit să evadeze şi după trei zile l-au prins. La readucerea lui, noi am fost prezenţi de la poarta de la intrare, ca întotdeauna, cu formaţia noastră de orchestră şi l-am condus până acolo unde a fost spânzurat. N-au trecut câteva ore şi am fost dus la un aşa-zis raport, unde m-au interogat şi mi-au spus: «Dumneata ai fost văzut foarte des cu acest rus. Aţi fost prieteni?». Şi eu am spus: «Da». «El precis ţi-a povestit ce intenţie are!» «Nu mi-a spus nimic, nu ştiu.»  «Nu există. Precis ai ştiut şi trebuia să ne informezi pe noi!» În orice caz, interogatoriul a fost scurt, de patru-cinci minute, şi imediat s-a ajuns la concluzia că eu trebuie să fiu pedepsit. Şi atunci m-au luat – au ei, aşa, un fel de masă rotundă, pe care te întinde şi-ţi dă zece cu un bici pe spate. Mi s-a crăpat pielea! Nu dădeau militarii, exista o poliţie internă care trebuia să facă asta. Militarul stătea lângă el. Asta a fost viaţa în lagăr, nici nu mai intru în amănunte... Nu te tratează dacă eşti bolnav, mâncarea este minimă şi majoritatea oamenilor mor de foame.“

Cât l-a ajutat pe Ladislau Roth muzica în vremea Holocaustului? Se poate spune că i-a salvat viaţa? „Categoric!“, răspunde veteranul, cu promptitudine. „Puteau să mă pună la o muncă la care eu să nu rezist. În afară de asta, noi am fost oarecum izolaţi, pentru că orchestra asta a avut un loc special şi noi am spus că trebuie să repetăm. Aşa că nu m-au scos la muncă exterioară şi n-am avut legaturi prea mari cu soldaţii. Nu ştiu cum să spun, pentru ca mintea normală nu concepe acest lucru. Militarul nazist nu trebuia să fie ofiţer, şi simplul soldat avea dreptul să te împuşte, fără să îl întrebe cineva: «De ce?»“.

Când au apărut americanii

Salvarea lui Ladislau Roth şi a miilor de prizonieri din lagărul de la Melk a venit pe 5 mai 1945. Atunci, toţi deţinuţii din lagăr au fost adunaţi în piaţa de apel, iar comandantul le-a spus: „Americanii sunt la 100 de kilometri de aici. Or să fie lupte serioase în aer. Ca să vă protejăm, trebuie să intraţi în tunelurile subterane. Acolo sunteţi păziţi de tot ce se întamplă în aer“. Ladislau îşi aminteşte că în acel moment niciun picior de deţinut nu s-a clintit: „Şi-a terminat fraza şi toată lumea a stat pe loc. Ca un murmur, a trecut de pe un rând pe altul: «Nu vă mişcaţi!». Comandantul a repetat fraza şi, văzând că nu se mişcă nimeni, s-a urcat într-o maşină şi a plecat. Au trecut 15-20 de minute, am văzut că se îmbarcă şi alţi soldaţi şi părăsesc piaţa de apel. După aceea, am văzut că şi din turnurile de pază coboară soldaţii. Ne-am dat seama că ceva se întâmplă“. Din acel moment, toţi erau oameni liberi, însă nu au putut pleca imediat spre case. „N-au trecut nici 30-40 de minute şi au apărut americanii. Ne-au spus ca suntem eliberaţi, dar să stăm în lagăre, să facă dezinsecţie şi toate procedeele necesare. Au dat foc la anumite barăci şi după destul de mult timp – am mai stat cam încă patru săptămâni – am trecut prin spital. Dar am revenit unde mi-am dorit: la Timişoara“, povesteşte bătrânul, care a ieşit pe poarta lagărului alături de tatăl său, şi el un supravieţuitor al Holocaustului.

„Pentru deţinuţii unguri n-a fost organizat niciun fel de transport. Noi, cu un grup, ne-am dus la gară, dar ne-au zis că nu putem lua trenuri personale decât dacă ne luăm bilet. Ce bilet?! Noi nu aveam bani! Aşa că ne-am dus pe un tren de marfă ce transporta cărbuni şi am ajuns după o zi şi jumătate la Viena. După aceea, am prins un tren care ne-a dus la Budapesta, unde am avut nişte rude care ne-au dat ceva mai decent de pus pe corp şi, natural, ne-au dat şi bani. În august 1945, când am ajuns la Timişoara, am spus că luăm viaţa de la început“.

Un lagăr de exterminare avansat

Înfiinţat la începutul anului 1944, lagărul de concentrare Melk, aflat la est de Linz, în Austria, a fost locul în care aproximativ 10.000 de oameni şi-au găsit sfârşitul. Deţinuţii erau folosiţi ca mână de lucru pentru a săpa tuneluri pe dealurile din nisip fin şi cuarţ din împrejurimi. Din această cauză, un număr mare de prizonieri au fost îngropaţi de vii în timpul lucrărilor. Lagărul avea o cameră de gazare chiar mai bine pusă la punct decât cea de la Mauthausen – avea pereţi groşi de 25 de centimetri, astfel încât urletele să nu fie auzite în exterior. Lagărul Melk avea şi propriul crematoriu, dar şi o morgă, iar planurile erau să fie transformat într-un lagăr de exterminare avansat. În lunile de vară, erau înregistrate între opt şi 16 decese pe zi, în timp ce în iarna dintre 1944 şi 1945, numărul morţilor a crescut până la 20-30 pe zi. Pe 5 mai 1945, când trupele americane au eliberat lagărul, zeci de cadavre şi oameni muribunzi zăceau pe jos, iar numărul prizonierilor se ridica la 14.000.


FOTO Getty Images

Norocul de a fi prietenul lui Placido Domingo

Ladislau Roth n-a crezut în salvarea sa. Spune că în mintea deţinuţilor nu exista întrebarea dacă o să moară, ci când. „Citez o frază a comandantului: «Aici prizionerii intră prin poartă şi ies prin fumul crematoriului». Viaţa unui prizioner era socotită între trei şi patru luni. Aşa că eliberarea parcă n-a fost o realitate. I-am mulţumit lui Dumnezeu, pentru că mulţi au întrebat, în special cei de religia mea: «Unde este Dumnezeu acuma? De ce nu ne apără? Noi suntem poporul ales?». Mulţi oameni evlavioşi s-au depărtat de credinţă şi de religie. Îmi e şi greu să mai vorbesc despre asta. Au fost omorâte femei cu copii mici. Eu, cu ochii mei, am văzut cum au aruncat copiii mici într-o groapă de foc, unde au ars cadavre. Atunci, într-adevăr, îţi pui o întrebare... Eu, totuşi, am interpretat altfel. Nimic nu se întâmplă fără o voinţă sau fără să fi scris undeva în Biblie“, mărturiseşte Roth.

A ajuns prim dirijor al Operei din Timişoara

După eliberare, Ladislau şi tatăl său s-au stabilit la Timişoara, dar el s-a întors la Budapesta, hotărât să-şi finalizeze studiile muzicale. În 1946, a terminat facultatea, apoi a mers la Roma, pentru un curs de operă de şase luni. Decretul din 1947, prin care se înfiinţa Opera Română din Timişoara îl găsea acasă pe Ladislau Roth. A obţinut un post de corepetitor şi a fost foarte bucuros. „Trebuie să spun că a fost o atmosferă excelentă. Abia au trecut şase luni şi am început să dirijez numai balete. După un an şi jumătate am fost în turneu la Arad, cu un balet şi cu «Mireasa vândută», de Smetana. Acolo s-a întâmplat că maestrul Mircea Popa, care a fost dirijorul Filarmonicii, a primit un telefon de la Timişoara că un alt dirijor s-a îmbolnăvit şi nu se poate renunţa la concert. Seara, era spectacol cu «Mireasa vândută» în Arad şi n-a avut cine să dirijeze. M-a întrebat dacă îmi iau răspunderea asta. Am acceptat şi din momentul acela am intrat şi eu în rândul dirijorilor. Iar în 1953, am fost numit prim dirijor al Operei“, povesteşte Ladislau Roth.

Ocolul muzical al Pământului

În urma legilor promulgate de comunişti în 1958, a fost suspendat de la Operă şi nu i s-a mai permis să intre la Opera din Timişoara nici măcar ca spectator, cu bilet. A ajuns la Galaţi, unde a lucrat la Teatrul muzical, fără să aibă voie să apară în faţa publicului. În 1960 însă a primit paşaportul. În 24 de ore era în drum spre Israel. „Am plecat cu mare durere în suflet, pentru că am plecat către necunoscut. Îmi creasem aici un cerc de prieteni şi o oarecare prestanţă şi, deodată, totul s-a schimbat. Pleci într-un loc cu un semn de întrebare... Sosind în Israel, am dat de greutăţi imense, pentru că era o ţară care exista de 12 ani, era o ţară-copil. Israelul a avut nevoie de toate, dar nu de artişti. Văzând că nevoile sunt mari, m-am orientat să găsesc un impresar în Europa şi iarăşi m-au ajutat români, prin care am cunoscut impresari. Am avut nişte concerte în Italia, după care s-au deschis porţi şi în Israel. Am ajuns la Opera din Israel – care nu a fost o operă de înalt nivel, pentru că a fost o operă particulară. Am intrat după aceea la radio, am început să scriu pentru orchestră. Am avut destul de multe ieşiri şi legături bune cu Europa. Am avut noroc în persoana lui Placido Domingo, care a ajuns să fie angajat în Israel, la Operă, şi ne-am împrietenit. După plecarea lui, m-a recomandat pentru Opera din Mexic, de unde am primit un contract pentru trei luni. Până la urmă, s-au făcut zece ani. După 10 ani în Mexic, s-a întâmplat marea întorsătură: Timişoara a devenit un oraş liber şi România s-a întors la steagul vechi. Atunci mi-am luat rămas bun de la continentul american şi m-am întors acasă“, spune Ladislau Roth, acum cetăţean de onoare al Timişoarei.

Reîntoarcerea în Timişoara a fost un bun prilej de reîntâlnire cu puţinii prieteni care i-au mai rămas. „Cel mai dor mi-a fost să revăd acest locaş, unde eu am învaţat meserie şi unde eu am crescut şi am avut cei mai frumoşi ani din tinereţe: Opera din Timişoara!“, spune Ladislau Roth, emoţionat. În ultimii 40 de ani, Ladislau Roth a scris muzică pentru Placido Domingo, pentru staţia de radio din Luxemburg, pentru Filarmonica din Berlin şi pentru televiziunea din Israel. Timişoara ocupă, însă, un loc aparte în inima sa. „Nu poţi uita locul în care te naşti. Deşi am stat doar 12 ani la Timişoara, mă întorc în fiecare an, iar când sunt la Satu Mare mă plimb pe aceeaşi stradă. Când închid ochii, parcă mi se întorc mai repede amintirile, anumite tablouri. Sunt şi rămân recunoscător acestui oraş, Timişoara, pentru că mi-a dat ocazia să-mi creez visul, să învăţ şi să îmi fac o vocaţie. Aici m-am format şi am crescut şi cu pachetul acesta am plecat în lumea mare.“

Povestea maestrului Ladislau Roth, un supravieţuitor al Holocaustului ajuns la 100 de ani