Fulvia, secretele unui personaj sângeros din Imperiului Roman. „I-a tras limba afară şi a înţepat-o cu acele pe care le purta în păr“

Fulvia, într-un tablou pictat de Pavel Aleksandrovich Svedomsky

Fulvia era fiica lui Marcus Fulvius Bambaius. Avea un caracter excesiv de orgolios şi violent, pentru care a şi rămas celebră în istorie.

„Pe scena istoriei a intrat o dată cu prima sa căsătorie, încheiată cu tribunul Publius Clodius, Pulcher, în anul 58 î.e.n. Căsnicia sa cu acest faimos depravat, numit de către Plutarh «cel mai îndrăzneţ şi mai netrebnic dintre demagogi», a contribuit la creşterea viciilor ei pe care avea de la natură. Clodius se afişase în societatea romană ca o creatură afemeiată, cu apucături imorale, venal şi gata oricând a provoca scandaluri publice. Necinstise casa lui, patronul său politic, batjocorise pe Pompei, alungase pe Cicero din Roma şi teroriza viaţa politică a forului cu bandele sale de bătăuşi. În cârdăşia lui Clodius puteau fi văzuţi Caius Scribonius Curio şi Marcus Antonius, doi tineri imorali, participanţi atât la maşinaţiile politice, cât şi la dezmăţurile demagogului“, arată istoricul D. Tudor, în volumul „Femei vestite din lumea antică“. 

Căsătoria cu Curio

În anul 52 î.e.n., Clodius a fost asasinat la ordinul rivalului său electoral Milo. La scurt timp s-a căsătorit cu Curio, care fusese ales tribun al poporului şi apărător al intereselor politice ale lui Cezar în locul defunctului Clodius. La fel ca în prima căsătorie, Fulvia a avut un copil. Fulvia se amesteca în treburile politice ale soţului. Căsătoria avea să se termine repede. Curio a fost trimis de Cezar în Africa pentru a-l alunga pe Cato cel Tânăr, însă şi-a pierdut viaţa. 

Căsătoria cu Marcus Antonius

Fulvia nu putea să stea mult departe de frământările politice. Astfel, în anul 56-54 î.e.n., s-a cătorit cu Marcus Antonius, mâna dreaptă a lui Cezar. Fulvia făcea tot felul de manevre pentru ca soţul ei să intre în graţiile lui Cezar. În urma victoriei din Ilerda, Spania, Flavia l-a îndemnat pe soţul ei să meargă în întâmpinarea lui Cezare pentru a-l felicita. Marcus Antonius a avut un mare succes şi chiar a mers în trăsură alături de Cezar, iar ca recunoştinţă i-a compus o scrisoare Fulviei în care îşi declara iubirea. A apărut şi un copil, iar legătura cuplului părea că se consolidează. 

Lupta pentru postul de guvernator 

Cum în primăvara anului 44 î.e.n., Cezar a fost asasinat, Antonius, în calitate de consul, dar şi soţia sa, au fost acuzaţi din mai multe direcţii, în special de către Cicero. Fulvia era acuzată că vindea posturile posturile de guvernatori ai provincilor în schimbul unor mari sume de bani. Senatul, la insistenţele lui Cicero, a recrutat o armată, iar Octavian, moştenitorul tronului, i-a strâns în jurul său pe veteranii fostului dictator. Antonius şi Fulvia s-au retras în Brundisium ca să-şi adune forţele militare. Cei doi şi-au dus trupele la Tibur, în apropierea Romei, astfel încât senatul a fost silit să-im acorde mandatul de guvernator al Galiei Cisalpine. Dar pentru a ocupa această provincie trebuia să se lupte cu trupele fostului guvernator, care era aliat cu Octavian. Astfel a avut loc bătălia de la Modena, unde Antonius a pierdut lupta şi este silit să fugă la prietenul său Lepidus care conducea Galia Narbonensis. „În acest timp, Fulvia trăia zile amare la Roma împreună cu cei cinci copii ai săi, moşteniţi de la cei trei soţi. Spre norocul familiei, ea a găsit un adăpost tainic în casa bogătaşului Atticus, prieten cu toţi oamenii politici de seamă ai timpului. Ne putem închipui prin ce griji a trecut prolifica matroană, ştiind că peste tot, în Roma, agenţii lui Cicero căutau să-i descopere cuibul“, se menţionează în lucrarea „Femei vestite din lumea antică“.

Cum s-a răzbunat pe Cicero

După o se serie de încleştări, între cele trei părţi s-a încheiat, în toamna anului 43 î.e.n. cel de-al doilea triumvirat, prin care s-a împărţit conducerea provinciilor şi armatelor, cu scopul de a porni împotriva lui Brutus şi Cassius, asasinii lui Cezar, care se întăriseră în Orient. Împăcarea dintre Antonius-Octavianus s-a consolidat prin căsătoria acestuia cu Clodia, care avea 12 ani. Aceasta era fiica Fulviei şi a lui Clodius.

„Firea ticăloasă a Fulviei s-a arătat mai ales pe timpul sângeroaselor proscripţii, ordonate de triumviri împotriva rivalilor politici. Dezlănţuindu-şi duşmăniile personale şi în goană avidă după bani, ea a pricinuit moartea a mulţime de cetăţeni; unii dintre cei vânaţi nu erau inamici politici-îşi atrăseseră trăsnetele Fulviei numai din pricina bogăţiilor lor, care stârniseră poftele primejdioasei femei. Un nevinovat ca senatorul independent Cesetius Rufus a fost una dintre victimele Fulviei, numai pentru că poseda o casă magnifică, dorită de nesăţioasa matroană“,

mai arată istoricul.
 

La cererea ei, Cicero a fost pus în fruntea listei proscrişilor. A încercat să fugă în Orient, dar a fost prins şi decapitat de către un centurion. „Fulvia apucă capul lui Cicero în mâinile sale, mai înainte de a fi transportat, şi după ce l-a insultat prin cuvinte triviale şi l-a scuipat pe frunte, l-a aşezat pe genunchii ei. Apoi, deschizându-i gura, i-a tras limba afară şi a înţepat-o cu acele pe care le purta în păr, continuând a-l batjocori“, relata istoricul Dio Cassius. 

Conflictul cu Octavianus

Antonius şi Octavianus şi-au îndreptat armatele împotriva lui Brutus şi Cassius, iar la Roma a rămas Fulvia, care se ocupa de treburile de stat. Aceasta îşi dădea acordul pentru toate deciziile importante care se luau, astfel, cumnatul ei, Lucius Antonius, a fost ales consul. După ce au învins armatele lui Brutus şi Cassius, Octavianus s-a reîntors în Italia, cu scopul de a-i împroprietări pe veterani, iar Antonius a plecat în Orient ca să strângă bani pentru plata armatei. Antonius a ajuns în braţele Cleopatrei, după ce a scăpat de controlul Fulviei. 
 

Între ginere şi Fulvia au apărut tot felul de disensiuni, după ce popularitatea lui Octavianus creştea ca urmare a împroprietăririi veteranilor. Acest lucru nu a fost pe placul Fulviei. Octavianus a decis să rupă legăturile cu soacra sa, trimiţând-o acasă pe Clodia, depunând un jurământ că aceasta este fecioară. 

Sfârşitul Fulviei

Pentru a-i împroprietări pe veterani, Octavianus a făcut mai multe exproprieri, lucru care i-a atras mânia proprietarilor. Fulvia şi Lucius i-a atra pe aceştia de partea lor, dar şi pe soldaţii care-i rămăseseră fideli lui Marcus Antonius. S-a ajuns, astfel, la „războiul perugin“, denumit astfel după astfel după locul de desfăşurare a luptelor, localitatea Peruggia. 
 

Fulvia devenise comandantul trupelor şi chiar se înarmase cu o sabie în timp ce Lucius era secundul ei. Conflictul armat a început, după ce Fulvia a ocupat oraşul Palestrina. În acelaşi timp, aceasta s-a întărit în Perusia. Cetatea a căzut până la urmă sub asediul trupelor lui Octavianus, care s-a dovedit mărinimos faţă de ea şi Lucius, lăsându-i să plece în Orient. Fulvia i-a scris soţului ei o scrisoare, care l-a determinat să plece către Italia cu 200 de corăbii, dar Octavianus a aflat de la fugari că cea responsabilă de începerea războiului era Fulvia. Revederea dintre cei doi soţi s-a încheiat repede cu o serie de acuzaţii pe care cei doi şi le-au adus. Fulvia s-a retras în Sicyone, unde boala de care suferea s-a agravat şi a murit.