Terifiantele poveşti ale fecioarelor măritate la 13 ani: cum ajungeau copilele să fie vândute de părinţi ca „braţe de muncă”
0
Româncele se căsătoreau de la vârste fragede, iar în multe cazuri primii ani ai vieţii conjugale erau marcaţi de o serie de drame, relatau autorii străini care au călătorit în Transilvania, Moldova şi Muntenia, în ultimele secole. Tinerele de 13 – 14 ani erau vândute de părinţi, în vederea căsătoriei.
Abatele Felice Caronni a călătorit în Ţările române la începutul secolului al XIX-lea şi se arăta mirat de obiceiul căsătoriilor la vârste fragede. „Tineretul se căsătoreşte devreme, căci o fată este peţită de la 12 ani. Atunci cand parintii tânărului îndrăgostit nu i-au desemnat încă o soţie, se duc să se înţeleagă cu părinţiii aceleia pe care el o doreşte, le oferă cât pot în bani sau în lucruri pentru a o căpăta şi dupa ce s-a încheiat înţelegerea, trebuie să se facă nunta în două sau cel mult în patru săptămâni”, afirma călugărul italian, citat de autorii volumului „Călători străini despre Ţările Române, în secolul al XIX-lea” (Editura Academiei Române, 2004).
Căsătorii eşuate
Contele Auguste de Lagarde a călătorit şi el la începutul secolului al XIX-lea în Ţara Românescă şi Transilvania şi menţiona că românii se căsătoreau de foarte tineri şi aproape întotdeauna prin mijocirea părinţilor, adesea fără a se fi văzut vreodată. „De aici rezultă atâtea căsătorii proaste, urmate de divorţuri încuviinţate de mitropolit. Se întâmplă adesea ca o tânara femeie de 15 - 16 ani să ceară despărţirea, sub pretextul cel mai frivol şi numai dupa câteva luni de căsătorie”. Căsătoria era adeseori o chestiune de speculaţie financiară, afirma contele, citat de autorii volumului „Călători străini despre Ţările Române, în secolul al XIX-lea” (Editura Academiei Române, 2004).
Părinţii îşi vindeau fiicele
Când o fată a atins vârsta de 13 sau 14 ani, părinţii ei se străduiesc să îi găsească un soţ. relata William Wilkinson, diplomat britanic în Principate, la începutul secolului al XIX-lea. „Ei nu aşteaptă cereri în căsătorie, ci fac ei înşişi oferte, câteodată la trei sau patru bărbaţi în acelaşi timp, stabilind cu ei cuantumul şi natura zestrei pe care sunt dispuţşi să o dea. Când se cere o sumă mare, ei încep o tocmeală în regulă şi, în cele din urmă, se învoiesc cu acela care se mulţumeşte cu condiţiile cele mai înţelegătoare. În această împrejurare nu consultă niciodată preferinţele fetei lor şi o prea mare deosebire de vârstă sau alte defecte personale ale viitorului soţ nu ridică nicio obiecţie. Uneori fata nu cunoaşte de fel pe bărbatul ales de părinţii ei. Şi la vârsta ei fragedă, ea se supune cu indiferenţă voinţei lor. Curând după nuntă devine cu totul stăpână pe acţiunile ei, treburile gospodăreşti sunt lăsate complet pe mâinile servitorilor şi ea nu se amestecă niciodată în ele. Delăsată de soţul ei (...) situaţia ei ajunge în cele din urmă intolerabiă, părăseşte casa soţului ei, cere divorţul şi de obicei îl obţine oricât de neîntemeiate i-ar fi motivele în adevăratul sens al legii”, afirma diplomatul britanic. Femeiele se recăsătoreau des, dar rareori rămâneau credincioase viitorilor soţi, relata William Wilkinson, potrivit autorilor volumului „Călători străini despre Ţările Române, în secolul al XIX-lea” (Editura Academiei Române, 2004).
Adulterul, obişnuit în cuplurile tinere
Consulul francez Charles Lagau relata, la începutul secolului al XIX, că femeile din Moldova, a căror educaţie era asemănătoare cu cea a bărbaţilor, nu-şi făceau apariţia în societate decât după ce s-au căsătorit. „Până atunci, n-au de-a face decât cu ţigănci păcătoase cdrora le sunt încredinţate şi care le fac să capete tot felul de defecte. Abia măritate, adică libere, se lasă purtate, majoritatea, de apleăcările lor rele, Îşi împart graţiile nedeosebindu-se, ca să spunem drept, decât prin ceea ce nu păcătuiesc. Fără dragoste pentru copiii lor, de obicei n-au nici un fel de afecţiune pentru soţii lor. De aceea divorţurile sunt obişnuite. Cel mai neînsemnat pretext este îndestulător pentru a încheia o a doua sau a treia căsătorie”, relata diplomatul, citat în volumul „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea (volumul II, Editura Academiei Române, Bucureşti 2005).
La 19 ani, căsătorită a treia oară
„O femeie tânără s-a prezentat la catedrală cu mare pompă, solicitând binecuvântarea nupţială pentru a treia oară. Nu avea decât 19 ani şi primii doi soţi puteau să se găsească printre numeroşii asistenţi la această ceremonie atât de puţin creştină. Preotul care o prezida a crezut că trebuie să amintească logodnicei, cu toate menajamentele de rigoare, că dacă ţine să aibă un soţ trebuie, în interesul propriu, să-şi dea silinţa să-l păstreze pe al treilea, dat fiind că legea nu permitea să treacă peste această a treia căsătorie. „Părinte, vă înşelaţi, întrerupe cu promptitudine tânăra femeie. M-am căsătorit prima dată cu vărul meu primar şi o asemenea căsătorie este nulă”. Ea lăsase, aşadar, prudent, poarta deschisă unei a patra ocazii”, relata Jacques Mislin, un diplomat vienez care a călătorit în Ţara Românească, la mijlocul secolului al XIX-lea, potrivit autorilor volumului V, din seria „Călători străini despre Ţările Române, în secolul al XIX-lea” (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009).
„Femeile de aici se maturizează mai devreme şi se remarcă prin forme plăcute, ba chiar frumoase şi minunate, la care contribute probabil şi clima binefăcătoare. Ele îmbătrânesc, din păcate, repede, dar cauza o constituie căsătoriile timpurii. Nu este un lucru rar, ca la vârstă de 15 şi 16 ani să fii deja mamă a doi copii. Bărbaţii se căsătoresc la 20, cel mult 24 de ani”, relata austriacul Joseph Adalbert Krickel, în urma unei călătorii în Transilvania anului 1827.
Căsătoria era o necesitate
Savantul Ignaz Von Born, născut în Transilvania, dar stabilit în Vienaa remarcat vârsta fragedă la care se căsătoreau românii, în vremea unei călătorii efectuate în Transilvania şi Banat în vara anului 1770. „Aceste fete se mărită foarte tinere, dar sârboaicele mai devreme decât româncele. Sunt perechi de tineri căsătoriţi cu bărbatul abia de 14 ani, iar nevasta neavând înca 12 ani impliniţi”, scria savantul vienez născut în Transilvania. Acelaşi lucru îl relata şi Francesco Griselini, autor al Istoriei Banatului, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Românii se căsătoresc foarte tineri, aşa ca dacă o fată a împlinit 12 ani, ea este şi cerută în căsătorie”, informa Francesco Griselini, potrivit autorilor volumului „Călători străini despre Ţările române“ (Vol X, Editura Academiei Române, 2005). Motivul invocat de autorul italian era faptul că mariajul reprezenta o necesitate pentru români, de aceea, în secolul al XVIII-lea, printre românii din Transilvania, foarte puţini erau necăsătoriţi. Preoţii îngăduiau ca la scurt timp după moartea unuia dintre soţi, cel rămas văduv să se recăsătorească.
Obiceiurile proaste
„Căsătoria între băieţi tineri şi fete mult mai în vârstă este un obicei prost, ce se trage din modul de viaţă al poporului. Fiecare gospodar caută, pe cât se poate, să crească numărul braţelor de muncă în gospodăria sa. De aceea, una din grijile lui de căpetenie este să îi găsească o soţie fiului său, cât mai curând cu putinţă şi astfel să mai câştige dăuă braţe de muncă pentru gospodăria sa. Poate acest lucru împotriva naturii nu poate să rămână fără vreo înrâurire asupra populaţiei ţării, destul de redusă”, relata scriitorul ceh Siegrfried Kapper, în urma unei călătorii ţin Ţara Românească, la mijlocul secolului al XIX, potrivit autorilor volumului „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, volumul 6.
Românii nu ţineau la viaţa de familie
După căsătorie, în multe cazuri, tinerii îşi vedeau apoi fiecare de viaţa lui, relata Piotr Jadovski, un ofiţer rus, care a ajuns în Transilvania şi Ţara Românească, la mijlocul secolului al XIX-lea. „Viaţa de familie, cel puţin în sensul în care o înţelegem noi, nu există la români. La ei există ceea ce am putea numi viaţă casnică, în sensul că ei trăiesc uneori acasă, dar aceasta din necesitate şi nu din dragoste pentru sângele propriu. Căminul casnic nu-i încălzeşte, ci ei doar dorm lânga el. Familiştii trăiesc la fel ca nefamiliştii, cei căsătoriţi la fel ca şi burlacii. Niciodată românii nu stau acasă pentru soţii sau pentru copii. Aceasta find o jertfă pe care nu se simt în stare să o facă. Ei consideră educaţia copiilor drept o treaba puţin importantă şi o lasă pe seama soţiei sau îi trimit pe aceştia, atunci când cresc, la pension, la Bucureşti, aceasta presupunând însă o stare materială bună pentru părinţi. Femeile, doamne, mame, odată devenite soţii, caută să suplimenteze pustietatea inimii şi plictiseala vieţii. În asemenea împrejurări apare consolatorul şi o mamă de familie nu se ruşinează să aibă un iubit, iar această nu se petrece în taină. Soţul iese pe o uşă, iar consolatorul intră la nevasta lui pe cealaltă. Spre seară stăpâna casei se duce la sindrofie unde, în cercul cunoştinţelor sale feminine povesteşte foarte des că vrea să-şi părăsească iubitul întrucât şi-a găsit altul, mai bogat şi mai tânăr. În acest fel trec serile, zilele, anii şi intreagă viaţă a acestui popor într-o neîncetată satisfacere a pasiunilor sale, într-o eternă învârtire, în timp ce obligaţiile sfinte de familie rămân neîndeplinite. Consecinţele tuturor acestora şi descendenţii imorali reflectă în fapt toate viciile lejeritatea de caracter a părinţilor educatorilor lor”, afirma ofiţerul rus. Piotr Jadovski adăuga o povestire despre o adolescentă de 14 ani, care îşi părăsise soţul în noaptea nunţii.
Părăsiţi în noaptea nunţii
„Spre seară m-am dus la ospăţul de nuntă. Mirele şi mireasa erau acolo şi primeau felicitări. A început dansul şi toată lumea părea binedispusă la nunta care începuse atât de fericit. (...) Nefericitul tată a chemat-o pe Siţa, dar ea nu mai era acolo. S-au gândit că domnişoara e pe undeva prin altă cameră şi au început să o caute, dar în zadar, tânăra dispăruse. A început o căutare generală, gazda mea a trimis nişte oameni s-o caute pe mireasă. Toţi ţipau, toţi se agitau, dar fără rost, ea era de negăsit. În acest mod jalnic s-a sfârşit ospăţul de nuntă, care începuse atât de vesel. A trecut o săptămână, a trecut a doua, şi dispăruta nici urmă de ea. Într- seară, la o lună după cele petrecute, am intrat la R. Şi l-am văzut pe prietenul meu convesrând cu o încântătoare nimfă. Puteţi să vă imaginaţi uimirea mea când am recunoscut în ea pe frumuşica domnişoară Siţa, ca care dispăruse chiar în ziua nunţii”, relata Piotr Jadovski, citat de autorii volumului „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, volumul 6 . La scurt timp, tânăra fusese părăsită de amant şi se întoarse în braţele soţuluiabandonat.
Melancolia copiilor pegătiţi pentru nuntă
Camille Allard, un medic francez stabilit în Dobrogea, la mijlocul secolului al XIX-lea, relata despre cum erau percepute adolescentele din familiile înstărite ale acelor vremuri. „Ne aflam aşadar în graţiile primului funcţionar public din Constanţa, care binevoise să ne facă cea mai graţioasă primire din lume. Acest muddir avea o fiică fermecătoare, căreia mi se pare că îi văd ochii mari, negri şi plini de melancolie. Sărmanul copil, care era aproape o domnişoară, îşi savura ultimele ore de libertate: căci colierul de monede din aur era încolăcit de două ori în jurul gâtului. Fruntea sa era strînsă de o coroană de ţechini. Ca atare cel care avea să o ia în căsătorie nu avea să se lase mult timp aşteptat. Am mai revăzut-o adesea pe străzile din Constanţa, fie singură, fie înconjurată de o voioasă trupă de copii. Totuşi părea că nu mai participa la jocurile lor şi că se amesteca cu ei doar pentru a păstra mai mult timp privilegiul de a face să strălucească în soare paietele de aur ale costumului, decât feregeaua care nu avea să întârzie să o acopere, afirma Camille Allard.
Vă recomandăm şi:
Cei mai vechi locuitori ai Văii Jiului purtau numele de momârlani. Se spune despre ei că sunt urmaşii dacilor în acest ţinut de munte, în care urbanizarea a dus la alterarea tradiţiilor seculare, păstrate însă cu sfinţenie de comunitatea din ce în ce mai restrânsă din aşezările rurale de munte.
În 30 noiembrie 1867, celebrul ziar „The Times” publica un reportaj despre istoria din ultimele două milenii a românilor. Articolul apărea sub semnătura corespondentului din Austria al ”The Times” şi relata despre marile idealuri ale românilor, cel de a fi consideraţi descendenţi puri ai dacilor şi romanilor şi cel de unire a vechilor teritorii stăpânite de daci.
Beatrice de Frangepan a fost considerată una dintre cele mai frumoase şi bogate prinţese din Regatul Ungar. În ciuda frumuseţii cu care a fost binecuvântată, viaţa moştenitoarei Castelului Corvinilor a fost o înşiruire de drame care au culminat cu moartea soţului ei şi a celor doi copii, ultimii urmaşi ai familei Corvinilor.
Oraşele româneşti erau aşezate în ţinuturi bogate, locuite de oameni harnici şi milostivi şi femei frumoase. Astfel erau descrise, în secolul al XVII-lea, cele mai multe dintre aşezările de pe teritoriul României, vizitate de istoricul turc Evliya Celebi.
Se încarcă comentariile...
