Românii din Roșia Montană, El Dorado din Ardeal. „Se găsea aur și în noroiul drumurilor” FOTO VIDEO

0
Publicat:

Minele de aur de la Roșia Montană din Alba au fost închise la mijlocul anilor 2000, iar de atunci, localitatea minieră atestată încă de la începutul secolului al doilea, când aurul de aici era exploatat de romani, a trecut prin transformări tulburătoare.

Roșia Montană. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
Roșia Montană. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

La începutul anilor ’90, comuna Roșia Montană din Alba (video) avea peste 4.000 de locuitori. Uzinele și minele de aur, argint și cupru și cariera de cupru aflată peste dealuri, la Roșia Poieni (rămasă în activitate, spre deosebire de celelalte exploatări), funcționau încă la capacitate ridicată, în ciuda lipsei de eficiență economică a exploatărilor.

Sfârșitul minei de aur din Roșia Montană

La sfârșitul anilor ’90, toate minele din Munții Apuseni se aflau într-un declin accentuat, iar multe dintre ele așteptau închiderea.

Însă explorările din zona Roșia Montană au conturat atunci un nou zăcământ uriaș de aur și argint, estimat la peste 300 de tone de aur și peste 1.600 de tone de argint.

Compania minieră Roșia Montană Gold Corporation, cu acționar majoritar Gabriel Resources din Canada, și cu acționar minoritar (circa 20 la sută) statul român, prin Minvest Deva, a inițiat un nou proiect minier menit să exploateze zăcământul care se întindea și peste unele dintre satele Roșiei Montane.

„Cei mai mulți localnici de aici au fost angrenați în domeniul minier. Din tată în fiu, au lucrat în minele de aur din zonă sau în celelalte întreprinderi miniere. Odată cu închiderea minei de la Roșia Montană, totul s-a schimbat. În mai 2006, când mina a fost închisă, mai lucrau aici 460 de oameni, atât din Roșia Montană, cât și din localitățile apropiate. Cu un an înainte ni s-a promis că în niciun caz mina nu se va închide și că va fi preluată de Gold, dar nu fost așa. Mulți au rămas atunci fără serviciu, pentru că alte locuri de muncă nu prea erau, în afara celor din minerit. Au început să plece”, își amintește Relu, un fost miner la Roșia Montană.

Relu, fost miner la Roșia Montană. Foto: Daniel Guță
Relu, fost miner la Roșia Montană. Foto: Daniel Guță

Înființată în 1997, noua companie minieră Roșia Montană Gold Corporation (RMGC) a început să cumpere casele și terenurile localnicilor din Roșia Montană, iar mulți foști mineri le-au vândut și au părăsit satul, peste care avea să se întindă proiectul minier de anvergură.

Sute de proprietăți au fost vândute atunci, iar printre ele au fost numeroase clădiri istorice, vechi din secolul al XIX-lea.

„Ceea ce a propus compania canadiană ar fi fost sfârșitul localității. Nu s-ar mai fi putut trăi aici. Pentru a realiza acest proiect, compania ar fi trebuit să cumpere 1.250 de proprietăți. A reușit să cumpere până acum 850 de proprietăți, iar restul nu au mai fost cumpărate, ceea ce a dus și la blocarea proiectului”, spune Sorin Jurca (foto), localnic din Roșia Montană.

Sorin Jurca, localnic. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
Sorin Jurca, localnic. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Cele mai multe dintre casele și clădirile publice cumpărate de compania minieră au rămas pustii, iar trecerea timpului și lipsa îngrijirii le-a transformat, treptat, în ruine acoperite de vegetație luxuriantă.

În jurul lor, pădurea seacă a acoperit urmele vechilor mine de la Roșia Montană, în timp ce dealurile din împrejurimi au păstrat cicatricile exploatărilor la suprafață din anii de comunism și urmele adânci săpate în stânci ale goanei după aur din trecutul Roșiei Montană.

Roșia Montană, între nostalgii și speranțe

În anii 2000, populația comunei din Apuseni s-a redus drastic. Sute de oameni au părăsit așezarea, odată după ce și-au vândut locuințele companiei miniere ori după ce au rămas fără locurile de muncă în minerit. Câțiva foști mineri nu au renunțat la gospodăriile lor.

Unii se arată nostalgici după epoca mineritului, deși familiile lor au avut de suferit de pe urma regimului comunist.

„Îmi pare rău că nu am plecat și eu din Roșia Montană, când văd că în jurul meu sunt atâtea case pustii. Familia mea a lucrat aici, la minele de aur. Tata a avut șteampuri, iar când comuniștii au naționalizat minele prin 1948, a fost considerat chiabur, a fost bătut, umilit și alungat de aici. S-a confiscat atunci aurul pe care localnicii îl aveau. Am lucrat și eu în mină. Acum, în afară de cariera Roșia Poieni, nu prea mai găsești de lucru”, povestește un localnic.

Alți săteni se bucură că proiectul minier Roșia Montană a fost blocat în ultimii ani, după ce a fost contestat de mai multe organizații ecologiste, chiar dacă resimt și ei plecarea multor familii de minieri.

„Nu am mai fi putut trăi aici, cu poluarea și distrugerile pe care le-ar fi adus proiectul minier. Unii au profitat de ea, au mai trăit de pe urma companiei miniere, însă noi nu am vrut ca satul acesta să dispară sau să fie înconjurat de halde și cratere nocive”, spune o localnică.

În 2021, peisajul minier Roșia Montană din Alba a fost inclus în patrimoniul cultural mondial UNESCO, lucru care îngreunează continuarea proiectului minier așa cum a fost plănuit la sfârșitul anilor ’90.

Noul statut al localității, care cuprinde un sit UNESCO pe teritoriul ei, i-a sporit atractivitatea, iar numărul turiștilor care o vizitează este tot mai ridicat, spun localnicii.

„Sunt deja trei ani de când Roșia Montană a intrat în patrimoniul UNESCO, iar soarta acestei așezări este alta decât cea legată de minerit. Ceea ce au lăsat în urmă exploatările miniere de mii de ani aici păstrăm și putem valorifica turistic. Roșia Montană este cunoscută ca un loc de valoare mondială, prin acele galerii romane care atrag mii de turiști. Lumea vine și se bucură nu numai de acele galerii, ci și de vizitarea acestui centru istoric și de locurile de pe traseele turistice. Aici se simte acum un aer curat, de munte, fără poluare, iar comuna are perspective de dezvoltare”, spune Sorin Jurca.

Un nou plan urbanistic general, spun localnicii, este însă necesar pentru ca vechile case și clădiri de epocă din Roșia Montană – monumente istorice, să fie reabilitate și transformate în obiective turistice.

Galeriile romane din Roșia Montană

Povestea Roșiei Montane a început în urmă cu aproape două milenii, de când datează cele mai vechi și spectaculoase monumente din comună, galeriile romane (foto), amenajate pentru vizitare.

Localitatea este atestată încă din anul 131 d. Hr. sub numele de Alburnus Maior, fiind una dintre cele mai vechi localități miniere din Europa.

Alături de galeriile romane din Roșia Montană, aici au fost descoperite necropole antice, monumente funerare, edificii sacre și ruinele unor clădiri publice datând din Antichitate.

Romanii au deschis primele mine de aur în Dacia, după ce în vremea dacilor aurul era extras, de obicei, din nisipul văilor și din aluviunile apelor care traversau ținutul, arăta istoricul Ion Rusu Abrudeanu.

„Iar numai când aceste aluviuni au fost epuizate, romanii au întreprins căutarea nobilului metal și în masivul Munților Metaliferi, cum dovedesc galeriile de la Roșia Montană, Corna, Bucium, Căraciu etc. Dispunând de sclavi și de prizonieri de război, aveau putința unei manopere foarte ieftine, cu ajutorul lor să înceapă lucrări primitive de spargere a blocurilor de stâncă prin foc și prin baterea lor cu ciocane de fier”, arăta istoricul Ion Rusu Abrudeanu, în volumul „Aurul românesc, istoria lui din vechime și până azi” (1933).

Doar unele galerii romane au putut fi păstrate și amenajate pentru public. Cele mai multe au fost distruse de exploatările din Evul Mediu, iar altele în anii ’70, odată cu deschiderea carierei miniere din zona Cetate.

El Dorado din Europa secolului al XIX-lea

În secolul al XIX-lea, Roșia Montană devenise unul dintre cele mai prospere centre miniere din Europa.

„La Roşia Montană, ca şi la Vîlcoi, se găseşte aur masiv în bucăţi mai mari. Astfel, puţin mai înainte de prezenţa mea au dat de un bulgăre de aur de 15 kilograme. Oriunde se caută aur, se găseşte. Munţii de la Roşia Montană sunt cei mai bogaţi din Transilvania şi poate nu există in întreaga lume un loc unde pe un spaţiu atît de mic se găseşte o cantitate aşa de mare de aur. In toate părţile sînt aici mine care dau randament fără excepţie”, informa publicistul Auguste de Gerando, care a explorat ținutul în secolul al XIX-lea.

Aurul era prezent, la Roșia Montană, atât în subsol, dar și la suprafață, iar localnicii profitau din plin de bogăția așezării. Aveau cele mai frumoase locuințe din Apuseni, pe care le împodobeau adesea cu aur.

„Când ploaia face să iasă din albie pâraiele muntelui, se găseşte aur în noroiul drumului. Timpul ne-a favorizat şi în această privinţă într-atâta că am putut vedea cu ochii această minune. Un om a luat pământ din faţa picioarelor noastre, l-a spălat câtva timp şi ne-a arătat pe fundul albiei sale praf de aur. Toţi ţăranii din Roşia Montană adună aur. Îndată ce posedă mijloacele necesare, îşi cumpără o bucată de teren iar profitul de aur este totdeauna aşa de mare, că în acest mic colţ al Transilvaniei terenul este mult mai scump decit în Franţa”, relata călătorul.

Bogăția Roșiei Montane devenise legendară la mijlocul secolului al XIX-lea, iar ziarele ofereau relatări neobișnuite despre averile strânse de localnici.

„Era un timp în care meseriașii și profesioniștii cu grămada alergau din toate părțile la Abrud și la Roșia, pentru că aceste două orașe montane își avea timpul lor cel de aur, când se da băieșilor în loc de cruceri galbeni de aur, când băieșii rivaliza unii cu alții, că care dintre ei să livreze aur mai mult la Zlatna, unde apoi se afla, că unul a livrat 90, iar celălalt 96 punți de aur. Atunci purta băieșul cizme cu ciucuri și pinteni de aur, iară soția lui strălucea în veștminte cusute cu flori de aur și de argint. În timpul acela se dedaseră oamenii a numai face socotelile cu cruceri, ci numai cu galbeni, pe atunci își sfărâmau capul proprietarii de băi, că ce se facă și ce se întreprinză cu atâta aur? Unul voia să-și acopere casa cu aur, altul să-și pardosească până și curtea cu taleri”, informa Telegraful Român, în 1857.

Cum munceau în urmă cu un secol minerii din Roșia Montană

Tradiția mineritului aurifer a dăinuit de secole în Munții Apuseni, iar generații în șir localnicii din Roșia Montană au ținut la ea, chiar dacă munca în minele din ținutul aurului din România a fost extrem de periculoasă.

După Primul Război Mondial, unele mine au intrat în proprietatea statului român, în schimb altele au rămas în administrarea localnicilor, care încercau să își asigure traiul prin munca istovitoare de miner.

„Mina sau baia cum îi zic oamenii, este o hrubă adâncă, neagră, plină de văgăuni şi de prăpăstii din fundul cărora minereul este scos în cel mai fericit caz cu roaba, dacă nu cu sacul în spinare. Băieşul coboară la sute de metri în pământ să caute aur. Aur? Aur. Dar ce fel de aur? Nici dracul dacă ar fi răpit un înger din cer şi ar fi avut voie să-l mineralizeze, să-l împrăştie şi să-l ascundă cum i-o plăcea, nu l-ar fi ascuns mai bine”, scria publicistul Geo Bogza, în anii ’30.

Galerie minieră antică din Roșia montană. Foto: Muzeul mineritului Roșia montană.
Galerie minieră antică din Roșia montană. Foto: Muzeul mineritului Roșia montană.

Băieșii coborau în adâncurile pământului, printre bolovani și prăpăstii, târându-se pe burtă sute de metri, ori strecurându-se chinuit prin „găurile de șarpe”, cu sacul în spinare, felinarul în mână şi „patronul” de dinamită în buzunar, arăta scriitorul, care a vizitat minele de aur din Roșia Montană.

Atunci când zăreau, în lumina lămpii, stâncile dure brăzdate de firicelele de aur, puneau mâna pe daltă și ciocan, în încercarea de a le sfărâma.

„După aceea trebuie să facă drumul înapoi, cu sacul de minereu în spate, târându-se pe burtă, strecurându-se pe stânci, ţinându-l uneori între dinţi. Toate în fundul pământului, în cel mai gros întuneric care a domnit vreodată pe lume. În timp acesta, toată mina se zguduie din temelii de bubuiturile dinamitei, teroare auditivă mai grozavă decât a unui bombardament de artilerie”, scria Geo Bogza.

Clădirile de epocă, cuprinse de febra industrializării

Industria minieră din Apuseni a fost naționalizată în primii ani de comunism, iar în febra expansiunii industriale, regimul comunist nu a ținut cont nici de clădirile istorice din secolul al XIX-lea, aflate în centrul satului Roșia Montană.

Unele, luxoase și împodobite cu decorațiuni scumpe, aminteau de vremea în care localitatea minieră devenise un „El Dorado” al Europei, atrăgând numeroase familii care își doreau să prospere de pe urma aurului din adâncurile sale.

Odată cu naționalizarea din 1948 minelor de aur din Roșia Montană, minele private ale localnicilor, exploatate în forma tradițională, au fost suprimate. Șteampurile, canalele de dirijare a apei, vechile intrări în minele de familie au fost distruse, odată cu unele din locuințele vechi ale sătenilor.

Palatul baroc Ajtai din centrul așezării – emblemă a epocii sale de prosperitate – a fost și el demolat, fiind înlocuit cu un bloc muncitoresc (foto), iar alte clădiri de epocă au fost lăsate să se ruineze, ori și-au pierdut calitatea de locuințe permanente, fiind folosite ca locuri de cazare pentru minerii aduși aici din alte locuri ale țării.

Un bloc muncitoresc clădit în locul unui palat. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
Un bloc muncitoresc clădit în locul unui palat. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Unele au fost achiziționate de compania canadiană și conservate, chiar dacă au rămas pustii de mai mulți ani. În jurul Roșiei Montane, rămășițele fostelor mine de aur, exploatate în diferite epoci, se găsesc la tot pasul.

Mai sus de Roșia Montană, priveliștea este dominată de marea carieră de cupru Roșia Poieni (video), deschisă la sfârșitul anilor ’70, în locul indicat de Nicolae Ceaușescu – după cum relata presa vremii - și aflată încă în activitate. În apropierea ei, fostul sat Geamăna, este înghițit treptat de halda de steril a exploatării.

Minele de aur din Munții Apuseni au fost închise definitiv până la mijlocul anilor 2000, după ce intraseră într-un declin prelungit. 

Hunedoara



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite