Poveștile stranii ale minelor de aur din Apuseni. Locul unde ascundeau minerii aurul din adâncuri VIDEO
0Din cele mai vechi timpuri, românii din Munții Apuseni și-au legat existența de minele de aur. Au muncit în galeriile primejdioase din adâncurile pământului pe care adesea le-au imaginat ca fiind stăpânite de ființe supranaturale, în puterea cărora se aflau propriile lor destine.
Cea mai faimoasă expresie din Munții Apuseni, transmisă din generație în generație în familiile de mineri, a fost „munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă”.
Zicerea a caracterizat adesea condițiile extrem de grele în care munceau și trăiau oamenii din ținutul aurului din România, unde sărăcia moților devenise proverbială.
Așezările din Munții Apuseni au fost înființate pe terenuri accidentate și neprielnice pentru agricultură și pentru creșterea animalelor, dar înconjurare de păduri vaste și apropiate marilor zăcăminte de aur și argint.
Aici au fost cele mai vechi mine de aur din România, extinse de romani imediat după ocuparea ținuturilor dacilor, în secolele al doilea și al treilea.
Înainte de romani, marile zăcăminte de aur din Munții Apuseni, aflate în nordul județului Hunedoara și în Alba, au fost exploatate de localnici, care culegeau aurul din râuri ori din nisipurile și rocile de la suprafața versanților.
Invaziile popoarelor migratoare au întrerupt activitățile miniere în Munții Apuseni pentru mai multe secole. Lucrările au fost reluate în Evul Mediu și dezvoltate în perioada habsburgilor și austro-ungarilor, ajungând apoi, la expansiunea maximă, în timpul regimului comunist.
Minele de aur din Apuseni, pline de capcane
Tradiția mineritului s-a păstrat, astfel, neîntreruptă de secole în Munții Apuseni, iar generații în șir localnicii au fost legați de ea, chiar dacă munca în minele din ținutul aurului din România a fost extrem de periculoasă.
„Mina sau baia cum îi zic oamenii, este o hrubă adâncă, neagră, plină de văgăuni şi de prăpăstii din fundul cărora minereul este scos în cel mai fericit caz cu roaba, dacă nu cu sacul în spinare. Băieşul coboară la sute de metri în pământ să caute aur. Aur? Aur. Dar ce fel de aur? Nici dracul dacă ar fi răpit un înger din cer şi ar fi avut voie să-l mineralizeze, să-l împrăştie şi să-l ascundă cum i-o plăcea, nu l-ar fi ascuns mai bine”, scria publicistul Geo Bogza, în anii ’30.
Băieșii coborau în adâncurile pământului, printre bolovani și prăpăstii, târându-se pe burtă sute de metri, ori strecurându-se chinuit prin „găurile de șarpe”, cu sacul în spinare, felinarul în mână şi „patronul” de dinamită în buzunar, arăta scriitorul.
Atunci când zăreau, în lumina lămpii, stâncile dure brăzdate de firicelele de aur, puneau mâna pe daltă și ciocan, în încercarea de a le sfărma.
„După aceea trebuie să facă drumul înapoi, cu sacul de minereu în spate, târându-se pe burtă, strecurându-se pe stânci, ţinându-l uneori între dinţi. Toate în fundul pământului, în cel mai gros întuneric care a domnit vreodată pe lume. În timp acesta, toată mina se zguduie din temelii de bubuiturile dinamitei, teroare auditivă mai grozavă decât a unui bombardament de artilerie”, scria Geo Bogza.
Minele de aur, sub puterea vâlvelor
Pentru numeroși localnici din Munții Apuseni, în trecut minele au fost tărâmuri supranaturale, stăpânite de vâlve – așa numitele stafii ale minelor, vâlve bune sau rele, aducătoare de noroc și de pierzanie.
Pe seama acestor duhuri erau puse adesea accidentele petrecute în subeteran și destinele tragice ale unor băieși.
„După credinţa românilor din Munţii Apuseni, toate lucrurile au vâlvă. Şi holda îşi are vâlva (stafia, vedenia), şi pădurea şi apele au vâlvă, şi înţelepciunea cea mare încă îşi are vâlva ei. Dar atâtea vâlve, câte au băile (minele) de aur Roşia-Abrudului şi împrejurimi, nu s-au mai pomenit nicăieri pe rotogolul pământului. Fiecare baie îşi are vâlva ei, care se arată băieşilor în diferite chipuri. Unii o văd în forma unui copil mic, alţii mai mare; unii o văd june, soldat sau moşneag bătrân, iar altora li se arată fetiţă, fecioară frumoasă ca o minune, sau babă bătrână. Vâlva băii domneşte peste aurul din Munţii Apuseni, şi ţine în respect pe toţi băieșii”, informa revista Familia, în 1909.
Rătăciți în minele de aur
Viața foștilor mineri din ținutul aurului din România era presărată cu întâmplări inexplicabile, la care vâlvele luau parte, în imaginația acestora.
Uneori îi duceau la filoanele bogate în aur, alteori, sub impulsul lor, ajungeau să rătăcească prin nenumăratele galerii încâlcite ale minelor, pierzându-se pentru totdeauna sau ieșind la suprafață, după zile și nopți petrecute în beznă. Lămpile li se stingeau adesea în urma curenților din galerii, și nu mai puteau fi aprinse.
„E nenorocirea care se poate întâmpla cel mai des în minele particulare, unde oamenii umblă câte unul singur, kilometri întregi, prin văgăuni pustii. Sunt sutele de galerii prin cari trebuie să treacă din una în alta. Sunt apoi prăpăstiile, grotele. Nici pipăind ca orbii nu s-ar putea întoarce afară. Minerul trebuie să aibă neapărat cu ce să-şi reaprindă felinarul. Dar uneori chibriturile s-au terminat. Alteori le-a pierdut din buzunar, sau carbidul e acela care s-a isprăvit în felinar. Atunci nu mai are de făcut altceva decât să stea în întunericul compact şi să aştepte. Trec uneori zile întregi. Acolo, pe galerii, în fundul pământului. Nu e nevoie de prea multă imaginaţie, de o minte excesiv de superstiţioasă pentru a vedea în curând cum din beznele adânci se desprind balauri ori fel de fel de duhuri ale minei”, relata scriitorul Geo Bogza.
Aurul ascuns de mineri
Sărăcia moților din ținutul aurului din România devenise proverbială, arătau cei care au trăit în trecut printre mineri. Scriitorul Ion Agârbiceanu fusese preot timp de câțiva ani într-un sat de munte al minerilor din Apuseni și relata despre suferințele lor și bolile care îi măcinau.
„Oamenii scormoneau pământul, puşcau în stâncă, ieşeau leoarcă de apă, la lumina albă a soarelui, ieşeau încruntaţi, cu feţele pământii. Minerul afară de braţele lui altă avere n-avea“, arăta scriitorul.
Femeile nu intrau în mină, din superstiția că aduc ghinion, însă munceau la căratul minereului scos din munte, spre morile unde era măcinat, arăta scriitorul, în faimoasa povestire „Fefeleaga”.
Uneori, când norocul dădea peste mineri, unii încercau să ascundă pepitele de aur nativ înainte de a ieși din galerii, pentru a le păstra pentru ei. Le ascundeau în fund sau le înghiţeau, pentru a le putea scoate din mină, relata Ioan Catalina, un fost miner din Stănija.
Numeroase piese de aur scoase din minele din Munții Apuseni au fost expuse la Muzeul Aurului din Brad. Printre ele se află și un cocon de pânză, care învelea aurul ascuns de un miner, în anus, pentru a nu fi găsit la percheziţiile corporale, de la ieşirea din şut.
„Sunt 56 de grame de aur, învelite într-o cârpă, care fuseseră găsite asupra unui miner, în trecut, după ce omul le ascunsese în interiorul corpului său, pentru le putea scoate din mină. Piesa poate fi văzută la muzeu, fiind o mărturie a modului cum era sustras aurul în trecut. În unele cazuri, copiilor care urmau să devină mineri le era modificată acea parte a corpului, cu ajutorul unor sticle sau a unor ştiuleţi de porumb. De asemenea, alţi mineri, care cunoşteau bine galeriile, reuşeau să fure aurul găsit în subteran, scoţându-l prin galerii părăsite. Oamenii locului mai povesteau că unele măicuţe ascundeau aurul sub haine, pentru că se ştia că ele nu sunt percheziţionate”, informa Muzeul Aurului din Brad.
Minele de aur din Munții Apuseni au fost închise definitiv până la mijlocul anilor 2000, după ce intraseră într-un declin prelungit. În Hunedoara, rămășițele lor pot fi văzute la Crișcior (video), Săcărâmb, Certej, Brad și în alte așezări mai mici.
Foștii mineri povestesc că au rămas zidite în adâncuri numeroase filoane cu conținut ridicat de aur, iar relatările despre „bulgării de aur” ascunși în munți încă sunt vii în memoria localnicilor.
Unele pepite de aur nativ, descoperite în câmpul minier Barza (video) depășeau 50 de kilograme.
Se încarcă comentariile...
