Românii din orașul care a spus adio cărbunelui. „Oricând mă întorc în mină, deși de trei ori mi-am văzut sfârșitul” VIDEO
0Orașul Uricani din Valea Jiului a avut trei mine de cărbune, închise treptat după 1990. Oamenii trăiesc cu nostalgia anilor în care funcționau, deși localitatea a devenit recent stațiune turistică.
În 2021, fostul oraș minier Uricani din Valea Jiului a fost atestat, printr-o hotărâre de Guvern, drept staţiune turistică de interes local.
La scurt timp, autoritățile locale au decis să profite de noul statut al orașului, instituind o taxă de trei lei, pe care să o achite fiecare turist care urma să se cazeze în pensiunile de pe raza localității. Banii urmau să ajungă în bugetul local și să fie folosiți pentru „promovarea zonei”.
Câteva pensiuni funcționează în localitatea din sudul județului Hunedoara, aflată la circa 20 de kilometri de Petroşani, la „capătul” Drumului Național 66 A.
Uricani se află la intrarea în Parcul Naţional Retezat, în zona Retezatul Mic – Cheile Buţii, bogată în atracţii turistice naturale. Însă din cauza izolării sale, puțini turiști ajung aici și la fel de puțini sunt localnicii interesați de turism.
Turism de vacanțe în orașul Uricani
Orașul cu circa 9.000 de locuitori a avut trei mine de cărbune, iar ultima dintre ele a fost închisă în 2017. La cinci ani de la oprirea activităților miniere, puțini localnici văd turismul ca pe o ocazie de a relansa economia din zonă.
„Copiii mei și-au deschis o pensiune aici și încet, încet, vin tot mai mulți turiști. Dar mai mult în vacanțe și se sărbători. Vin oamenii să viziteze stațiunea Straja, de la Lupeni, aflată în apropiere, Retezatul Mic și Cheile Buții. Sunt locuri frumoase în jurul orașului. Acum că este declarat și stațiune turistic cred că Uricaniul se schimbă în bine. Nu prea mult, dar se schimbă. Dacă oamenii ar munci, ar fi bine pentru toți. Dar unii nu muncesc și se mulțumesc cu ajutoarele sociale”, spune Dan Voicu, un localnic din Uricani.
Pensie de miner: 4.400 de lei
Vasile Pavăl s-a mutat în Valea Jiului la începutul anilor ´70, când localitățile miniere erau în plină expansiune, iar în Uricani a fost construit singurul bloc turn din oraș, pentru cazarea a sute de muncitori și ingineri.
Blocul a fost părăsit în anii ´90 și a rămas în paragină, deși în ultimii ani autoritățile locale s-au arătat dispuse să îl preia în proprietate și să îl transforme într-un motel.
„Am o pensie de vreo 4.400 de lei și acum am auzit că va fi mărită cu trei – patru sute de lei. Am lucrat artificier în mina Uricani, începân de la ajutor de miner, vagonetar și, după calificare, am ajuns artificier. Am muncit 21 de ani aici, în Valea Jiului, de când am ajuns aici, în 1974, din Botoșani”, spune Vasile, în vârstă de 67 de ani.
În ciuda pensiei pe care o consideră bună, localnicul duce o viață modestă și spune că orașul ar fi avut mai mult de câștigat dacă minele vor fi redeschise. „Dar minerii să primească mai mult decât salariul mediu”, adaugă localnicul.
Cornel, un alt uricănean, s-a angajat la o firmă de salubritate, pe un salariu mai mic decât cel pe care l-ar fi obținut ca miner, dacă vreo mină din Uricani ar mai fi funcționat, însă, spune el, îi este mai bine așa. Este unul dintre puținii oameni care s-au mutat din orașe mai mari în Uricani, după 1990 .
„M-am mutat în orașul Uricani, în 1997. Am venit aici, din București, unde lucram la o tipografie, însă am fost dat afară. Până la urmă, am rămas în Valea Jiului, deși câțiva ani am mai cutreierat prin străinătate. Acum lucrez la salubritate, pentru 1.800 de lei pe lună. Dar mi-a fost frică să mă fac miner. E prea periculos”, spune Cornel, un localnic din Uricani, de 54 de ani.
Și-a văzut moartea cu ochii
Petre Oțet are 74 de ani și a trăit aproape toată viața în Valea Jiului. Ar fi lucrat și acum în mină, dacă l-ar mai fi tânăr, spune el, în ciuda mai multor accidente grave care îl puteau cpsta viața.
„De trei ori am fost în pragul morții. Prima dată, am fost prins între vagoneți, cu piciorul, și m-au târât vreo 20 de metri. Am rămas cu o tijă în picior, după ce trosnise tot. A doua oară, într-o suprare, am rămas îngropat până la gât. A treia oară, am rămas spânzurat în puț, de cabluri. Puteam câdea în gol, într-un puț de 400 – 500 de metri”, povestește Petre.
Bărbatul avea 52 de ani, când a trebuit să părăsească mina de cărbune din Uricani, unde lucrase 22 de ani.
„Am fost miner de puț. Mi-a plăcut, în ciuda greutăților și aș mai fi vrut să rămân, însă directorul mi-a zis, acum vreo 22 de ani, că e timpul să ies la pensie. Acum cresc animale, pe munte. Am rămas aici”, spune Petre.
În ciuda pensiei bune, spune el, bărbatul duce o viață modestă. Are o locuință cu două camere, într-un bloc ridicat la începutul anilor ´60, nemodernizat, și își încălzește una din încăperi cu lemne de foc. Alți vecini au instalații de încălzire pe gaz, însă Petre spune că nu a avut nevoie de așa ceva.
Orașul care a pierdut trei mine
Orașul Uricani are circa 9.000 de locuitori, iar mulţi dintre ei sunt pensionari. La începutul anilor ´90, aici funcţionau trei mine de cărbune, o preparaţie de cărbune şi o exploatare de quarţ, iar din cei peste 12.000 de locuitori, majoritatea erau angajaţi în minerit.
Exploatările miniere Câmpu lui Neag, cu peste 800 angajaţi şi Valea de Brazi, unde lucrau peste 2.200 de muncitori în anii ´90 au fost închise, iar mulţi dintre foştii lor salariaţi au părăsit oraşul. La sfârşitul anului 2017, localitatea a rămas fără minieri, odată cu închiderea ultimei sale exploatări, Mina Uricani.
Încă din anii ´2000, oraşul din sudul judeţului Hunedoara, aflat la „capăt de linie” pe Drumul Naţional 66 A (Petroşani - Uricani), a fost propus ca destinaţie turistică, însă investiţiile mari în zonă s-au lăsat aşteptate.
Cea mai importantă dintre ele, construirea unui drum naţional prin munţi care să îl lege de zona Băilor Herculane şi a Dunării, a rămas blocată de circa un deceniu.
Se încarcă comentariile...
