Meseria cea mai dură din România va dispărea. Munca plină de pericole în iadul din adâncurile Văii Jiului
0Minele din Valea Jiului au o istorie îndoliată de tragedii, care arată cât de dure erau condițiile în care „oamenii cărbunelui” au muncit în subteran.
Circa 2.500 de oameni mai lucrează în exploatările miniere din Valea Jiului, iar două dintre cele patru mine de cărbune - Lupeni și Lonea - se află în programul de închidere definitivă stabilit de Guvernul României şi Comisia Europeană și își vor înceta activitatea în următorii doi ani. Celelalte două mine de huilă – Livezeni (Petroșani) și Vulcan, se pregătesc de închiderea până în 2030.
În 2021, la ultimul protest care a strâns sute de mineri din Valea Jiului, oamenii s-au plâns de condițiile de grele de lucru, de lipsa echipamentelor și de veniturile, situate în jurul a 3.000 lei, considerate de ortaci prea mici pentru a-și întreține familiile.
„Minerii lucrează în condiţii foarte grele, mai rău ca sclavii pe vremuri”, recunoștea Cristian Roșu, administratorul special al Complexului Energetic Hunedoara.
„Muncim cu utilaje de pe vremea lui Ceaușescu, iar în lipsa materialelor, improvizațiile sunt la ordinea zilei în subteran”, se plângea atunci, unul dintre protestari.
Anii ´80 – apogeul mineritului
În Valea Jiului, mineritul are o istorie de aproape două secole, iar în anii ´80, când industria extractivă a atins apogeul expansiunii, minele și uzinele din jurul lor aveau în total peste 40.000 de salariați și produceau anual peste zece milioane de tone de huilă.
Numărul lor era de patru ori mai mare ca al minerilor din anii ´40, iar producția era, de asemenea, de patru ori mai ridicată față de cea din deceniul celui de-al doilea război mondial.
În ambele perioade, ortacii aveau de îndurat condiții la fel de neprielnice ca și cele reclamate de angajații minelor de cărbune în ultimii ani.
Iar în afara minei, localnicii se confruntau cu lipsa alimentelor şi a bunurilor de consum, cu problemele legate de de locuinţele înghesuite şi de proastă calitate, de sistemul de pensii inadecvat şi, în comunism, de sancţiunile aspre pe care le puteau primi pentru neîndeplinirea planurilor de producţie.
Oamenii aveau însă mai puțină libertate de a-și manifesta public nemulțumirile, iar regimul comunist minimaliza tragediile din minerii, promovând intens angajarea cât mai multor oameni în activitățile din subteran.
„Tovarăşi, esenţialul este să scoatem cărbune cât mai mult. Trebuie să crească numărul celor care lucrează la cărbune şi să se reducă numărul celor care muncesc în alte activităţi. Baza organizării trebuie să fie cei care lucrează în mină, cu combina, în abataje”, le spunea Nicolae Ceaușescu minerilor, la mitingul organizat în Petroșani cu ocazia vizitei sale din 1982 în Valea Jiului.
Exploziile din subteran, dezastele neprevăzute
Cu doi ani înaintea vizitei președintelui comunist, două explozii succesive în subteran au dus la moartea a 53 de mineri, salvatori minieri şi militari în termen care lucrau în mâna Livezeni, iar alte 77 de persoane au fost grav rănite. Șirul marilor tragedii din subteran se întinde pe mai mult de un secol și a făcut în total câteva mii de victime, morți și schilodiți pe viață.
„Din cele 3.000 de accidente câte au loc într-un an în Valea Jiului, cel puțin 15 sunt mortale. În anii cei mai fericiți, trei sau patru săptămâni nu trec fără ca undeva, în vreun abataj din fundul pământului, un om să nu moară strivit de un bloc de cărbune sau victimă a celorlalte primejdii care din toate părțile pândesc minerii. Acestea sunt nenorocirile obișnuite. Pe urmă, o dată pe an sau cel mult la doi ani, când totul părea că merge mai bine, izbucnesc catastrofele. Atunci câte treizeci de oameni pier într-o singură zi. Mai rar apoi, au loc marile dezastre care înspăimântă valea și rămân în istoria ei”, relata scriitorul Geo Bogza, în volumul „Oameni și Cărbuni în Valea Jiului”.
Autorul a petrecut câteva săptămâni din toamna anului 1945 în ținutul minier și a scris despre dramele localnicilor și primejdiile din adâncurile minelor de cărbune. Exploziile cauzate de acumularea de gaze, venite pe neașteptate, lăsau în urma lor cele mai mari dezastre. Una dintre ele, petrecută în anul 1922, a ucis peste 80 de oameni.
„Felul în care sunt găsiți minerii după explozie, de tovarășii lor veniți să le scoată afară cadavrele, e tot ce poate umple mai mult inima omenească de jale și de groază”, relata scriitorul Geo Bogza.
Tragediile și necazurile minerilor
Cel mai adesea, exploziile cauzate de acumulările de gaz metan erau puse pe seama fatalității, deși unele puteau fi evitate. Alte numeroase tragedii cauzate de surpări erau mai ușor de prevenit, însă cel mai adesea minerii aveau de suferit din cauza neglijenței cu care erau aplicate măsurile de securitate în subteran.
„Şefiii minelor nu sunt interesaţi de mineri şi niciunul dintre ei nu a coborât în subteran. Dau dispoziţiile din birourile lor, dar nu inspectează activităţile miniere. Se zvoneşte că le este teamă din cauza proastelor măsuri de securitate şi a actelor de sabotaj”, arăta o notă informativă, despre minele din Valea Jiului, păstrată în arhivele Agenției Centrale de Informații a Statelor Unite ale Americii, din 1955.
Pe lângă accidentele din subteran, condițiile proaste din minele de cărbune au făcut numeroase victime în afara lui, reumatismul și bolile de plămâni fiind adesea întâlnite la foștii mineri.
„Când stâncile sunt tăiate în galerii şi au loc detonări în apropierea zăcământului de cărbune, apar straturi groase de praf de care nu este scăpare. Şi este foarte dificil de respirat. Oamenii care lucrează la extragerea cărbunelui sunt cei mai rău afectaţi, iar mulţi dintre ei sunt otrăviţi de praf sau dezvoltă probleme serioase la plămâni. Cei care au plămânii slabi încep să vomite până la leşin şi mulţi dintre ei mor după ce sunt transportaţi la suprafaţă. Alți muncitori, angajaţi să conducă vagoneţii de cărbune traşi de cai prin galerii au fost cu toţi afectaţi de atacuri grave de reumatism. Ei trebuie să treacă prin apă şi noroi pe întreaga durată a schimbului de opt ore”, arăta o altă notă informativă a CIA, din 1955.
Lipsa medicamentelor și condițiile proaste din spitalele arhipline în trecut ale Văii Jiului au contribuit și ele la suferința celor afectați de bolile specifice meseriei de miner.
După 1990, condițiile de lucru nu s-au îmbunătățit considerabil, povestesc unii dintre foștii mineri. „Muncim în continuare cu apa până la genunchi, în subteran, pentru a putea avea grijă de familiile noastre”, relata un miner de la Lonea.
În schimb, numărul accidentelor din subteran a scăzut în mod natural, odată cu reducerea activității exploatărilor.
Se încarcă comentariile...
