Povestea căpitanului secund care a fugit în 1988 de pe „Bega“: „Din ’85, erau puține navele care se întorceau cu echipajul complet“
0În anul 1988, căpitanul secund al cargoului „Bega“, Vasile Gămălan, a fugit de pe navă cu o geantă pe umăr și cu câțiva dolari în buzunar. În țară a fost condamnat la șapte ani de închisoare și confiscarea averii.
Dorința de libertate a miilor de români care au fugit din lagărul comunist pe apă, pe uscat sau pe calea aerului a fost mai puternică decât teama de necunoscut sau de eventualele represalii pe care le-ar fi suferit dacă ar fi fost prinși. Marinarii români, cei care gustaseră din savoarea libertății în voiajele pe care le făcuseră pe toate mările și oceanele lumii, au emigrat cu sutele în timp ce navele lor erau în porturile străine.
O nuntă de rămas-bun
Vasile Gămălan era, în anul 1988, căpitan secund pe cargoul „Bega“. Vasul, construit în anul 1972 la Șantierul Naval Drobeta-Turnu Severin, a făcut parte din flota Navrom, iar după anul 1990 a fost transferat la Romline Constanța. „Aveam brevet de căpitan secund din august 1988. Luasem brevetul de căpitan secund cu un an înainte și făcusem un voiaj cu «Hunedoara». De data asta, eram hotărât să fug și am căutat o navă care pleca“, începe povestea fostul lup de mare.
Absolvent al Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân“ din Constanța, Vasile Gămălan naviga de câțiva ani făcând mai multe voiaje pe „Reșița“, „Hunedoara“, „Palas“, „Cluj“, în general cargouri de mărfuri generale, vrachiere.
După anii ’80, niciodată aceste nave nu s-au întors în țară cu echipajul complet, fiind doi-trei marinari care alegeau magia Occidentului. „Din ’85, erau puține navele care se întorceau în țară cu echipajul complet. Le numărai pe degete. Am avut un coleg care a rămas la Bangkok și mulți din echipajele din care făcusem și eu parte au rămas în porturile în care descărcam marfa. În anul 1988 am luat și eu această hotărâre împreună cu familia. I-am zis soției că plec eu și apoi vor veni și ea și copiii. Și mama și tata știau. Înainte de a pleca, am fost la o nuntă a unui verișor de-ai mei și după mulți ani când ne-am reîntâlnit, el mi-a zis: «Eu știam că pleci. La nunta aia tu ți-ai luat la revedere de la toți și maică-ta a plâns toată noaptea». I-am pupat pe toți, ceea ce nu e obișnuit în familia noastră“, își amintește Vasile Gămălan de nebunia acelor zile premergătoare.
Aventura unui român în Europa: a dormit în căminele pentru oamenii străzii
Fiind marinar, nu se putea plânge că trăiește la limita subzistenței, însă era ceva ce banii nu-i puteau da: un orizont pentru copii, pentru familie. „Nu-mi doream nimic altceva. Timp de atâția ani am văzut ce se întâmplă în România și orizonturile erau limitate pentru familii, tineri absolvenți de universități. Acum ai tot, trebuie doar să muncești și să ajungi acolo unde vrei. La vremea aceea nu era niciun fel de deschidere. Copiilor nu aveam ce să le ofer, iar ceea ce le-a oferit societatea suedeză, eu n-aș fi avut cum să le ofer“, mărturisește fostul căpitan secund.
După atâția ani, el reface ultimul drum cu o navă sub pavilion românesc: „La început am plecat în Casablanca. Am descărcat acolo marfa, apoi am urcat spre Sevilla, cred că eram încărcați cu oțel. În timp ce nava era în port, mi-am luat geanta la 4 dimineața și am plecat. Știam că vreau să ajung în Suedia, dar mi-a luat patru luni să ajung acolo. Inițial, am ajuns la gară și m-am urcat în tren. Rupeam puțin limba spaniolă, vorbeam engleză și franceză, mă descurcam din acest punct de vedere“, povestește el.
Următoarea oprire a fost la Poliția din Madrid. Aici, își amintește el, era o tejghea de 30 de metri lungime pe care era un afiș unde scria cu litere mari „Refugiados“. „Ne dădea o cărțulie și te trimitea să-ți cauți de lucru. Luna viitoare, te întorceai și-ți dădeau o sumă pe cap de refugiat. Plecasem de acasă cu ceva, dar nu-mi ajungeau. Una este să fii turist și alta să trăiești doar din acei bani. Norocul meu a fost că, la vremea respectivă, erau destul de multe cămine pentru homeless și acolo ne primeau și pe noi“. Nu era singur. În aceeași situație erau alte sute de refugiați unguri, africani, iranieni, polonezi. „Toată lumea voia să plece undeva. «Sorcoveau» ambasadele canadiană, americană, australiană și-și depuneau CV-urile. Cei mai căutați erau bărbații de 30 de ani cu ochi albaștri. De africani nu erau interesați“.
Din Spania a plecat cu o mașină prin Franța, Germania și apoi, mai departe, în Danemarca. Danezii l-au prins însă la graniță și l-au trimis înapoi în Germania. Și iar a luat-o de la capăt, având un singur gând: Suedia. „Am trecut prin Belgia, prin Olanda. Nu te întreba nimeni nimic. Și acum, granița între Belgia și Olanda este într-un sat unde jumătate de casă este într-o țară și jumătate în altă țară. Te duceai la restaurant dincolo, nu te întreba nimeni nimic“, continuă Vasile Gămălan să povestească aventura europeană. În cele din urmă, a bătut la ușa rudelor din Germania, care l-au ajutat să ajungă în Suedia. La vremea respectivă, povestește el, cei care veneau din Europa erau foarte bine primiți.
După Revoluție, a reușit să-și aducă și familia în Suedia. Copiii săi, Raluca și Victor, aveau 6, respectiv 9 ani când au ajuns în Suedia.
Familia, în furcile Securității
În timp ce el era hăituit de autorități, familia sa a intrat în malaxorul Securității. Toți cei rămași acasă au avut de suferit. Soția sa, care lucra în învățământ, fiind profesoară de rezistența materialelor și tehnologie, a fost dată afară. Ea preda aceste materii la un liceu de specialitate care pregătea muncitori pentru Șantierul Naval din Galați. „Nu mai sunteți aptă să pregătiți copiii noștri pentru că soțul a rămas în Vest și sigur veți pleca și dumneavoastră“, i s-a transmis sec. La rândul său, tatăl fugarului, Gheorghe Gămălan, a fost dat afară din PCR.
În contumacie, Vasile Gămălan a fost condamnat, pe 31 decembrie 1988, la șapte ani detenție pentru trecere frauduloasă a frontierei, confiscarea tuturor bunurilor, dar și la plata a patru ani de școlarizare la Institutul „Mircea cel Bătrân“ din Constanța. „Noi stăteam cu chirie. A venit un portărel și ne-a luat din casă televizorul, canapeaua, șifonierul, iar soția a trebuit să plătească banii de școlarizare“. Vorbea des la telefon cu familia, dar se auzeau întotdeauna zgomotele distincte care demonstrau că erau ascultați. „Copiii îmi spuneau povești și poezii la telefon și îmi povesteau ce-au mai făcut“.
În Suedia, a fost trimis timp de șase luni la școlarizare, să învețe bine limba, apoi a încercat să-și continue vechea meserie. „Nu mi-au recunoscut toate studiile, trebuia să repet la ei ultimul an de facultate ca să pot naviga sub pavilion suedez. Așa că am lucrat ca marinar la o companie de feriboturi între Suedia și Germania, apoi m-am dus la o altă companie și am mai lucrat vreme de șase luni. Și dacă făceam din nou ultimul an de facultate, o luam de capăt cu gradul de ofițer 3 și așa am renunțat. Pe de altă parte, n-am mai vrut să-mi las familia singură acolo cât timp eu navigam“.
Agentul de turism care a adus suedezii în Mamaia
Apoi, din anul 1991 până în 2013 a lucrat în turism. Era agent într-un birou de turism și vindea vacanțe. „Am avut charter pe Mamaia până când lumea a văzut ce se întâmplă pe litoralul românesc și nu a mai vrut să vină. Aveam avioane de la Malmö, de la Göteborg și de la Stockholm cu care aduceam aproximativ 400-500 de turiști“, spune Vasile Gămălan.
România, la vremea respectivă, era Turcia de astăzi: „Era ieftin, servicii cât de cât, soare garantat, plajă frumoasă, liniște. Când toate acestea au dispărut, turiștii s-au reorientat. Și mai este o altă latură: la vremea respectivă, turiștii nu erau amestecați: unii sunt turiștii străini tineri care vin pentru distracție și votcă ieftină, alții sunt părinții cu copii au nevoie de liniște și de hoteluri cu bazin pentru cei mici și cu totul alții bătrânii care au nevoie de liniște. Nu-i amesteci la un loc, când i-au amestecat, nu s-au mai simțit bine niciunii: nici tinerii, nici bătrânii“, dezvăluie el de ce pe litoralul românesc nu mai vin străini.
Turiștii din țările nordice veneau pe Aeroportul „Mihail Kogălniceanu“ și apoi erau transportați cu autobuzele la hotelurile Bicaz, Central, Pelican, Dorna din stațiunea Mamaia. Sejururile de pe litoral erau completate cu excursii în Deltă, iar degustările de vinuri de la Murfatlar și o seară la „Nunta Zamfirei“ întregeau o vacanță de vis.
Consul onorific al României la Malmö
Treptat, birourile de turism au fost preluate de marile agenții, iar după apariția internetului, oamenii își căutau singuri vacanțe și își rezervau cazarea. Și românul nostru a căutat un alt loc de muncă, iar în 2013 s-a angajat intendent la o arhivă. Până după pandemia de COVID-19 a fost și consul onorific al României la Malmö. „După ce am supraviețuit pandemiei, fiind plecat în lumea de dincolo vreme de 35 de zile, am renunțat la tot“, explică el.
Acum, vine în țară cel puțin o dată pe an pentru a-și vizita părinții, care au ales să trăiască la un cămin de bătrâni din Constanța. Însă meseria de bunic îi ocupă tot timpul: „Nu am crezut că este atât de îmbucurător și spectaculos să ai nepoți. Dacă ei îmi spun: «Hai, tataie, să mergem în România», eu mă supun“. În familie vorbesc românește. „Băiatul nostru este căsătorit cu o suedeză și copiii lor înțeleg puțin limba română, însă copiii fiicei noastre vorbesc românește“.
Vara suedeză
Țara care i-a adoptat le-a oferit aproape tot și încă pe atâta. „Suedia nu are rușine față de muncă. Acolo am lucrat 35 de ani, aici, în România, șase ani. Vorbesc din experiență. Așa o văd eu. Acolo există o conduită a muncii: opt ore lucrezi, nu te faci că muncești.“ Dacă este să găsească minusuri, acelea sunt legumele și fructele. „Legumele la noi nu se fac pentru că mâna de lucru este foarte scumpă și perioada de vară este foarte scurtă. Și atunci sunt mai interesante cele din Spania, iar ele sunt culese verzi și au gust de lădițe când ajung la noi, pentru că se coc în lădițe“.
Cel mai frumos în Suedia este vara. „Vara, noi nu plecăm de acasă, la noi sunt 20-22 de grade. Plecăm doar iarna, când începe să se întunece devreme, din noiembrie până în aprilie, când avem soare din nou și înflorește natura și se trezește toată lumea din hibernare, este splendid. Există acolo un cuvânt: «lagom». Se poate traduce ca «potrivit». Acolo, totul este potrivit, inclusiv atitudinea față de persoane și societate“.
Calvarul fostului comandant al navei-școală „Mircea“
Dacă în cazul marinarilor care fugeau de pe navele Marinei Comerciale, statul român se mulțumea să-i condamne în lipsă și să ancheteze familia, alta era situația în Marina Militară. Cât timp nava-şcoală „Mircea“ s-a aflat în porturile din SUA, în anul 1976, unde a participat, alături de veliere din întreaga lume, la aniversarea a 200 de ani de la declararea independenţei SUA, trei membri ai echipajului au fugit şi au cerut ulterior azil politic: un ofiţer, un student şi un militar în termen. Fostul comandant Eugen Ispas a trăit un calvar imediat ce bricul a ajuns în țară. Dacă la plecare, sute de oficialităţi şi familiile echipajului şi studenţilor erau pe chei să le ureze „Vânt bun din pupa“ şi să le facă cu mâna, la întoarcere, doar câteva oficialităţi i-au întâmpinat, din cauza faptului că echipajul era mai mic cu câteva persoane.
Comandantul Eugen Ispas era chemat aproape zilnic la sediul Securităţii din Constanţa, de pe Bulevardul Mamaia. „Mă chemau aproape zilnic şi mă ţineau cu orele să le zic de ce au fugit cei trei. Nu aveam cum să-i împiedic să fugă. Când nava ajungea în porturi, echipajul avea voie să viziteze oraşul. Se făceau grupe de câte patru-cinci studenţi conduşi de un cadru militar“, spunea Ispas.
Fostul comandant îşi amintea că, într-o noapte, după ce fusese ţinut şase ore la Securitate, la întoarcere acasă a intrat în altă scară de bloc. „Am sunat la altă uşă. Eram zăpăcit. Nu mai ştiam de mine“, mărturisea el. Dar, continuă, niciodată nu a scris niciun rând în cadrul anchetei. După marşul din SUA cu nava-şcoală „Mircea“, comandantul Eugen Ispas a refuzat să mai navigheze.
Se încarcă comentariile...
