Interviu „Mă trezeam cu picioarele în cenușă și alergam la izvor”. Povestea ciobăniței din Maramureș și tradițiile păstoritului huțul

La doar 6 ani, Livia Mascaliuc își petrecea zilele pe dealurile din Bistra, Maramureș, păzind mieii și vacile, în timp ce alți copii se bucurau de vacanțe. Livia a crescut într-o familie de ucraineni huțuli, în care creșterea animalelor era o ocupație transmisă din generație în generație. Tatăl său a fost timp de 24 de ani „gazdă de munte“ , un rol important în organizarea stânelor și a vieții pastorale din comunitate.

Livia Mascaliuc și imagini cu familia sa. Foto: Livia Mascaliuc

Deși își dorea să învețe, copilăria i-a fost marcată de munca grea de la stână, iar mai târziu a fost nevoită să își întrerupă studiile universitare și să plece la muncă în străinătate.

Moartea tatălui a determinat-o să se întoarcă acasă, la viața pe care o cunoscuse încă din primii ani. Ciobănița își crește singură cele două fiice și are o gospodărie cu aproape 100 de oi și peste 20 de vaci. În timpul liber, citește, culege povești și tradiții locale.

Livia Mascaliuc a relatat pentru „Weekend Adevărul“ cum era organizat păstoritul tradițional al ucrainenilor huțuli din Bistra, localitate din nordul Maramureșului românesc.

Huțulii sunt o comunitate de origine est-slavă din zona Carpaților, prezentă în România mai ales în Maramureș și Bucovina, ale cărei tradiții sunt strâns legate de păstorit și viața la munte. Ciobănița a povestit de ce stânele comunității erau diferite de cele ale ciobanilor transhumanți, cum se împărțea brânza între gospodari și ce obiceiuri însoțeau urcarea oilor pe munte.

Ea a vorbit și despre dispariția treptată a acestei ocupații, după ce mulți localnici au plecat în străinătate, iar tinerii au renunțat la viața grea a părinților și bunicilor lor.

„Weekend Adevărul“: Cum ați ajuns să vă ocupați de creșterea oilor? Cum era copilăria dumneavoastră la stână și ce amintiri v-au rămas din acea perioadă?

Livia Mascaliuc: Pentru mine, viața printre animale a început extrem de devreme. Când am împlinit doar 6 ani, am fost trimisă prima dată la miei. Așa a fost copilăria mea: toată vara lângă vaci și miei, toamna eram cu oile și caprele pe dealuri, iar iarna o petreceam tot cu caprele. Știam absolut toate potecile și toate dealurile din Bistra. Din cauza asta, de multe ori eram nevoită să lipsesc de la școală.

Livia a revenit la tradiția păstoritului. Foto: Livia Mascaliuc

Deși munceam din greu, îmi plăcea enorm să învăț. Îmi era tare drag să citesc; orice carte îmi pica pe mână, nu o lăsam din degete până nu o gătam de citit, iar temele apucam să le fac abia seara, târziu. Îmi aduc aminte că, într-o primăvară, fiindcă era foarte greu să mă trezesc dimineața devreme de acasă ca să ajung la strungă, ciobanii i-au spus tatălui meu să mă lase să dorm în colibă, cu ei. De multe ori mă trezeam dimineața cu picioarele în cenușă, murdară de funingine și nepieptănată, și alergam să mă spăl la izvor.

După ce plecau oile mari la păscut, eu rămâneam cu mieii. Trebuia să am o grijă uriașă să nu se amestece turmele. Câteodată îi mai pierdeam și umblam disperată pe toate dealurile să îi caut. Mai târziu, după ce plecau oile la munte, tata aduna și vacile din sat în ciurdă. Într-un an, țin minte că eu și fratele meu am avut în grijă 75 de vaci, pe lângă ele porci, miei și iezi. A fost o copilărie dură, dar care m-a călit pentru tot restul vieții.

Spuneați că tatăl dumneavoastră a fost gazdă de munte timp de 24 de ani. Ce presupunea acest rol și cum era organizată viața la stână?

La noi, în Maramureș, rolul de gazdă de munte se obținea prin respect și votul comunității. Primăvara, înainte de a se aduna oile, în sat se alegeau bărbați care își puneau un fel de candidatură pentru acest titlu. Lumea vota, iar cel care strângea cele mai multe voturi (uneori se alegeau câte doi) devenea gazdă de munte și primea dreptul de a aduna stâna.

După ce se stabilea cine este gazda și în ce munte se merge, se trecea la treabă. Gazda mergea cu caietul pe la casele oamenilor din sat ca să noteze cine, unde vrea să își dea oile și câte capete are fiecare familie. Tot gazda de munte avea responsabilitatea să caute și să angajeze ciobanii. Pe vremea aceea, să fii cioban era o mândrie, erau cei mai văzuți și respectați oameni din zonă. Mama îmi povestea că oamenii se îmbieu (se rugau) de tine ca să îi iei ciobani pe vară. Se negocia salariul în funcție de ce știa fiecare să facă și apoi se bătea palma. Rolul tatălui meu ca gazdă presupunea o organizare perfectă, o corectitudine impecabilă în fața satului și o grijă totală pentru siguranța animalelor.

Sfântul caiet al laptelui

Prin ce se deosebește păstoritul tradițional al ucrainenilor din Bistra de transhumanța practicată în alte regiuni ale României?

Diferența este uriașă și ține de specificul nostru local. Noi, ucrainenii din Bistra, nu practicam transhumanța clasică, de lungă distanță. Oile noastre nu plecau sute de kilometri spre șes sau spre Dobrogea, așa cum făceau ciobanii din alte regiuni. Păstoritul nostru se făcea pe loc, pe munții și dealurile din jurul comunității noastre. Rămâneam fideli vetrei noastre și ne adaptam gospodăria la relieful Maramureșului.

Cum funcționau stânele fixe de pe munte? Cine le administra, cum erau împărțite responsabilitățile și produsele obținute?

Cu o seară înainte de adunarea oficială a turmei, oile se aduceau la un muls de probă, un obicei pe care noi îl numim „știmb“, ca să se vadă exact cât lapte dă fiecare oaie și câte sunt la număr. Apoi, de obicei după Sfântul Gheorghe, după calendarul vechi (după data de 6 mai), de obicei sâmbătă dimineața, bărbații urcau pe munte și construiau staurul. Acesta se împletea manual din crengi, după ce se băteau pari trainici în pământ. Fiecare om își făcea staurul lui separat sau se adunau câte doi, trei gospodari. După ce urcau oile pe munte, începea mulsul regulat.

Măsuratul oilor. Arhivă Foto: Livia Mascaliuc

Fiecare proprietar primea o cotă de brânză strict proporțională cu cantitatea de lapte pe care o mulgeau oile lui la probă. Gazda nota totul cu sfințenie în caiet: câte oi are omul și câte găleți de lapte are de primit sub formă de brânză până în toamnă. Proprietarii își recunoșteau animalele după semnele specifice încrestate în ureche. Ciobanii trebuiau să fie prezenți, iar un cioban bun trebuia să cunoască din priviri fiecare oaie și să știe exact a cui este din sat.

Sărbătoarea Mirei

Ce obiceiuri, ritualuri și tradiții se respectau la urcarea oilor pe munte și la coborârea lor? Existau credințe sau superstiții specifice comunității?

Ziua în care se adunau oile și se stabilea măsurișul se numea Mira și era o sărbătoare de neuitat. După ce se termina mulsul și oile erau adunate, venea preotul în vârful dealului, ținea o slujbă frumoasă și sfințea stâna și animalele pentru a fi păzite de rele. Între timp, gospodinele din sat urcau pe munte încărcate cu bucate alese: pită, sarmale, șnițele, cozonaci, prăjituri și tradiționalele pancove (gogoși). Bineînțeles, nu lipsea niciodată sticla cu horincă curată.

Mira la huțuli. Foto: Livia Mascaliuc

Gazda pregătea la ceaun un balmoș fierbinte din partea casei, iar primul caș și prima urdă făcute la stână se împărțeau pe loc, ca binecuvântare, la toată lumea prezentă. Venea și formația de ceterași, lumea cânta, juca și petrecea. Spre seară, de la atâta horincă, se mai isca și câte o bătaie aprigă de se pomenea prin sat o săptămână întreagă! Însă un obicei foarte important era ca în noaptea de după Miră, gazda stânei să rămână să doarmă la oi. Gazda nu avea voie să consume alcool deloc în acea zi, pentru că ciobanii, fiind mai mahmuri după petrecere, riscau să scape oile din țarc, iar acestea ar fi fugit înapoi în sat, după miei. Gazda veghea toată noaptea ca să nu se întâmple o tragedie.

Ce rol aveau femeile în această ocupație în alte vremuri?

Demult, aproape fiecare casă din Bistra ținea animale, câte 5, 10 sau 20 de oi, în funcție de mărimea familiei. Rolul femeilor și al întregii familii era crucial, mai ales că iernile erau grele și asigurarea hranei era o adevărată artă a supraviețuirii. Oamenii coseau absolut toate dealurile, până la ultima palmă de pământ, ca să aibă fân pentru iarnă. Când fânul nu ajungea, se strângea frunza verde de stejar, se lăsa la uscat și se făcea claie (hrană de rezervă) care se dădea animalelor în timpul iernii.

Tradiții pastorale. Foto: Livia Mascaliuc

De asemenea, noi, femeile și copiii, adunam ghinda din pădure, o puneam la uscat pe podul de la casă și o dădeam ca hrană la animale. Tot toamna se greblau frunzele uscate din pădure și le căram pentru a le folosi ca așternut cald în grajduri. Munca femeii era nevăzută, dar fără ea, stâna și gospodăria nu ar fi trecut iarna.

„Rânduiala veche era una sfântă“

Ce povești deosebite despre viața la stână, despre munte și despre întâlnirile cu animalele sălbatice ați moștenit de la tatăl dumneavoastră ori de la bătrânii satului?

Viața la stâna noastră însemna o vigilență de 24 de ore în fața sălbăticiunilor. Întotdeauna, cel mai bătrân dintre ciobani era numit șeful stânei. Lângă staurul mare al oilor, ciobanii își construiau niște colibe mici, de o singură persoană, numite în graiul nostru „prestaica“. Acolo se dormea cu rândul, de pază în fiecare noapte. Ciobanii noștri erau atât de iscusiți încât cunoșteau doar după bătătura (felul în care lătra) câinelui dacă se apropie o sălbăticiune mare. Știau instant dacă câinele lătra a om, dacă era doar o vulpe în trecere sau dacă lătra „a minciună“.

Însă când era pericol adevărat și lătratul era disperat, cel bătrân striga: „Băieți, în picioare, că-i bai!“. Staurul era imediat înconjurat de oameni înarmați cu torțe mari de foc, pregătite din timp în caz că în zonă apărea ursul sau lupul. Dacă ursul era mare și nu reușeau să-l alunge din prima seară, iar el apuca să fure vreo oaie, știau cu toții că din acel moment somnul din nopțile următoare era pierdut. Fără a părăsi vigilența, trebuia să fii gata de luptă în fiecare secundă.

Câte stâne mai există astăzi în zona Bistra și cum s-a schimbat păstoritul în ultimele decenii? Ce tradiții s-au pierdut și care se mai păstrează? Mai sunt tineri care doresc să continue această ocupație?

Rânduiala veche era una sfântă: fiecare om din sat venea la stână când îi trecea rândul la brânză și totul se nota cu precizie în caiet. Răspunderea ciobanilor era uriașă. Dacă se întâmpla ca o oaie să dispară sau să fie mâncată de fiare, toamna, la coborâre, ciobanul trebuia să îi aducă proprietarului pielea oii cu semnul din ureche nevătămat, ca dovadă. Dacă nu putea demonstra ce s-a întâmplat cu animalul, oaia trebuia plătită integral de către cioban, suma scăzându-se direct din salariul lui.

Sărbătoare la stână. Foto: Livia Mascaliuc

Din păcate, vremurile s-au schimbat radical. Lumea din sat a luat calea străinătății, bătrânii au rămas neputincioși, iar stânele s-au micșorat de la an la an. Astăzi, în zona noastră, dacă mai sunt vreo 6–7 familii care se mai ocupă cu adevărat de această tradiție. Tinerii fug de greutate, iar moștenirea noastră riscă să se stingă odată cu ultima generație de oieri.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră viața de ciobăniță și ce ați dori să știe oamenii despre păstoritul ucrainenilor huțuli din Maramureș?

Pentru mine, drumul înapoi la munte a fost o alegere asumată și plină de sacrificii. După ce am terminat clasa a VIII-a, ai mei nu au vrut să mă mai lase la liceu. Însă dorința mea de a învăța a fost mai mare: la doi ani distanță, am fugit de acasă, m-am înscris singură la liceu, mi-am luat examenul de Bacalaureat și am fost admisă la Universitatea Româno-Americană din București.

1/12

Livia Mascaliuc Imagini din arhiva personala (2) jpg Foto: Livia Mascaliuc

Din păcate, după un an de studii, am fost nevoită să îngheț facultatea din lipsă de bani și am luat și eu, ca mulți alții, drumul Europei pentru a munci în străinătate. Acum opt ani, tatăl meu s-a stins din viață. În acel moment de cumpănă, am avut de ales: să rămân în străinătate sau să mă întorc pe muntele unde am crescut de la 6 ani. Am ales să rămân acasă. Vreau ca lumea să știe că noi, ucrainenii huțuli din Bistra, suntem oameni dârzi, cu o credință neclintită în Dumnezeu și un respect profund față de tradiție.

Astăzi, sunt mamă singură și îmi cresc cele două fete aici, pe pământul nostru. Am reușit prin muncă proprie să strâng o gospodărie frumoasă: am aproape 100 de oi și peste 20 de vaci. Pe dealurile Bistrei dăinuiește acum liniștea; mulți dintre cei ce au fost odată nu mai sunt printre noi, însă glasul lor a rămas viu în sufletul meu. De mică mi-a plăcut enorm să culeg folclorul ucrainean, să ascult poveștile de viață ale bătrânilor și să descopăr istoria locală, iar toate acestea m-au făcut, într-un final, să scriu. În prezent, lucrez la patru manuscrise, îmbinând scrisul cu oieritul.

Chiar dacă ducem tradiția mai departe, la stână mă folosesc din plin de tehnologia modernă. Dacă demult alergam toată ziua pe dealuri după animale, acum am rezolvat problema cu un singur fir electric. Am montat camere de supraveghere și sistem de iluminat cu energie solară, ceea ce îmi permite să am mai mult timp liber. Astfel, și astăzi continui să citesc cărți, să mă autoeduc și să le ofer fetelor mele un exemplu de demnitate. Viața de ciobăniță înseamnă libertatea mea, cultura mea și dovada că o femeie huțulă poate clădi o viață binecuvântată în vârful muntelui.