Cea mai mare revoltă țărănească împotriva colectivizării: „Păi împuşcaţi-ne, că tot degeaba mai trăim!“ VIDEO

La 11 ianuarie 1958, țăranii din comuna Cudalbi din judeţul Galaţi au pornit una dintre cele mai ample mişcări ţărăneşti împotriva procesului de colectivizare forțată.

Conform informațiilor furnizate de Memorialul Sighet, sediul Sfatului Popular şi al GAC-urilor „Drumul lui Lenin” şi „Tudor Vladimirescu” au fost devastate, iar cererile de adeziune la colectiv au fost rupte şi incendiate.

În urma intervenţiei autorităţilor comuniste, zeci de țărani au fost arestați în urmă cu 66 de ani. 27 de persoane au primit condamnări cuprinse între 6 ani închisoare corecţională şi 25 de ani muncă silnică, fiind acuzate de delictul de „uneltire contra ordinii sociale” sau de „acte de teroare”.

Sediul GAC „Tudor Vladimirescu” din Cudalbi, după revolta din 11 ianuarie 1958 Sursa foto: ACNSAS„

Cei condamanţi la muncă silnică au fost: Petrică Enache, născut în anul 1921 - 15 ani muncă silnică (decedat la 16 martie 1960 în colonia de muncă Salcia); Dumitrache Cioromela, n. 1932, - 15 ani; Enache Avram, croitor, n. 1927 - 18 ani; Pojoga Enache, n. 1926 - 18 ani, Vasile Fuica, n. 1928, - 20 ani; Dumitru Lungu Tecuceanu, n. 1929 - 20 ani; Tache Mistreanu, n. 1929 - 15 ani; Grigore Munteanu, n. 1932 - 20 ani; Ion Tacu Popa, n. 1919 - 25 ani; Petru Strat, n. 1904 - 15 ani; Vasile Taşcă, n. 1926 - 20 ani; Nicolae Voicu Dogaru, n. 1928 - 20 ani şi Nicolae Voicu Culică, n. 1932 - 20 ani.

La închisoare corecţională au ajuns următorii cudălbeni care s-au opus colectivizării: Ilie Anghel, n. 1923, - 6 ani de închisoare; Ion Huiu Ariton, n. 1915 - 7 ani; Costin Armăsaru, n. 1933, - 10 ani; Eleonora Avram, n. 1941 (o copilă de 17 ani, aşadar) - 6 ani; Costică Guzga, n. 1940 - 8 ani; Zoiţa Carp, n. 1894 („agresoarea” avea, deci, 64 de ani, o vârstă înaintată pentru acele vremuri) - 6 ani; Nicolae Curteanu, n. 1937 - 10 ani; Gheorghe Dodu, n. 1930 - 10 ani; Năstase Istrate, n. 1912 - 8 ani şi Pavel Voicu, n. 1920 - 8 ani închisoare.

Datele au fost obţinute din baza de date „Recensământul populaţiei concentraţionare 1945-1989”, proiect de cercetare al Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului – Memorial Sighet, bazat pe fişele matricole penale ale deţinuţilor politici.

„O tras cu pistolul în aer“

Unul dintre cei 10 cudălbeni ajunşi la puşcărie din cauza răzmeriţei din 1958 este Costin Armăsaru. Avea 25 de ani în acea vreme, iar la scurt timp a fost condamnat la zece ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale” şi „acte de teroare”.

Într-un interviu dat pentru istoricii de la Centrul de Istorie Orală a Memorialului Sighet, el a povestit cum s-a derulat totul: „În zâua aia, am mers cu toţî la primărie să ne luăm înapoi cererile pentru colectiv. Cu forţa, că primariu şî miliţianu’ nu ne-o dat voie. O tras cu pistolul în aer, dar dijeaba, că l-am luat pi sus. Pi sară aşa, a venit două maşâni sau trei di poliţie di la Tecuci… Au venit nişte dubiţe cu poliţie, cu ce-o fi fost, Securitate, ce-o fi fost. Nu s-a tras cu arma, da’ când a auzât că vine poliţia sau miliţia, lumea s-a împrăştiat. S-a dus încolo, primariu o rămas în continuare la primărie. O stat di vorbă, el ştie ce-o făcut”, a povestit Costin Armăsaru.

„Şî dip-aia, s-a liniştit treaba. Da’ atunci o fost un haos aşa puternic - ştii? - în toată comuna. După ce s-a liniştit treaba, o plecat toată lumea acasă. Linişte o fost câteva zâle. Nu pot să reţân, trei-patru zâle. Într-o noapte, au venit di la Securitate şî au început arestările. Ne-o luat din pat şî ne-o dus direct la puşcărie. Numa’ într-o bătaie ne-o ţânut câteva luni. Că să zâcem cine ne-o pus. După asta n-o dus la judecatî. Mi-o dat zece ani di puşcărie, da’ am făcut trei numa’, că s-o dat graţiere”, a mai povestit ţăranul.

Când s-a întors în sat pământul lui – două hectare şi douăzeci de ari - era la colectiv şi aşa a rămas până în 1991, când a reuşit să îl ia înapoi. A lucrat pământul la CAP timp de aproape trei decenii, cu o plată a zilei de muncă care abia acoperea preţul a două-trei pâini. În 1995 a ieşit la pensie.

Gheorghe Dodu a fost arestat în ianuarie 1958, în urma revoltei ţărăneşti împotriva colectivizării din comuna natală, fiind condamnat la 10 ani închisoare corecţională pentru „uneltire contra ordinii sociale”.

Deţinut în penitenciarele Galaţi, Gherla şi Tecuci şi în colonia de muncă Salcia, a fost eliberat la 28 februarie 1960, prin graţiere, iar după Revoluţie a povestit detalii despre drama lui, pentru Virginia Ion şi Traian Călin Uba (autorii volumului „Am ţinut de brazda noastră”. Împotrivirea la colectivizare în judeţul Galaţi” - Fundaţia Academia Civică, 2017”.

„Am mers la primărie. Primarul ne-a zis: «Sunteţi picaţi de la sine la colectiv» «Cum, mă?!» am răcnit la el. «Ieşi în… Doamne iartă-mă!», înjura primaru’, preşedintele cela, unu’ Bălan era: «Ieşi afară de-aici!» Şî ne-am agitat. O deschis un miliţian d-ăsta, unu’ Simionică, un foc de armă. «Păi împuşcaţi-ne, că tot degeaba mai trăim!» am zis. Un băiat care-o fost lângă el acolo (cela e mort acuma), l-o apucat de pistol, i-o sucit mâna şî i-o luat pistolu’. Pe urmă ăştia de-aici o dat telefon la Tecuci”, a povestit Gheorghe Dodu.

În cele din urmă, după o urmărire prin sat, mulţimea l-a capturat pe primarul CAP-ului şi, după ce l-a bătut bine, l-a dus la sediu pentru a le da cererile să le ardă. Au ars o serie de documente, însă marea majoritate a cererilor erau într-un seif şi n-au putut ajunge la ele. Lucrurile păreau să se calmeze, însă luni noaptea securiştii au năvălit în sat şi au început arestările. Totul s-a făcut silenţios. Mai întâi au ajuns unii care au închis accesul în clopotniţele bisericilor, să nu se poată da alarma, apoi echipe de 5-6 oameni înarmaţi au intrat în fiecare casă.

„M-o arestat. Nu ştiam dacă mă mai întorc înapoi la părinţi, ne era teamă de ăştia. Pe drum, îmi pune unu’ cătuşele la mână şî unu’ îmi dă un pumn în tâmplă. M-o ţinut durerea cam trei ore, se învârtea, îmi sclipea, aşa, în faţa ochilor, vedem parcă un fel de stele, aşa. Când ne-a dus aicea la miliţie, ne-o ţinut cu faţa la părete acolo şî unu’ zâce: «Ochelarii de tablă-n ochi!» Mi-o pus ochelarii să nu văd cine-i lângă mine… Acia ne-o ţinut până la ziuă. Şî ne-o dus la gară câte şase-şapte inşi în dubă şî cu doi-trei securişti”, a mai povestit Gheorghe Dodu.