Autismul, lumea de nepătruns a celor mici. Cum depistăm precoce această tulburare
0Tulburările de spectru autist (autismul) sunt un fenomen care ia amploare în România. Specialiștii spun că diagnosticarea precoce este esențială în terapia copiilor afectați de autism. O parte a semnalelor de alarmă pot fi depistate de părinți încă de la o vârstă foarte fragedă.
Tulburarea de spectru autist (TSA) este o tulburare sau o dizabilitate care afectează dezvoltarea cerebrală într-un mod complex și cuprinde trei tipuri de afecțiuni: tulburarea autistă, sindromul Asperger și tulburările evazive de dezvoltare.
Un copil cu TSA poate fi afectat la nivelul comunicării, interacțiunii cu lumea înconjurătoare, dar și comportamental. Deși aparent seamănă fizic cu ceilalți copii, cei afectați de TSA se comportă, învață și relaționează diferit. Este o tulburare care are nevoie de terapie cât mai devreme posibil pentru a diminua sau a ține sub control din efectele dizabilității și rămâne pe toată durata vieții.
În România, fenomenul copiilor cu autism ia amploare. În anul 2022, unul din 54 de copii era diagnosticat cu TSA, iar în total, la nivel național, sunt peste 558.000 de români cu TSA. Specialiștii spun că depistarea precoce a semnelor autismului este esențială. Părinții pot recunoaște simptomele timpurii.
Laura Dănilă, specialist în psihologie și logopedie de la Centrul de Sănătate Mintală Pediatrică din Botoșani, a dezvăluit pentru „Weekend Adevărul“ semnele și simptomele la care părinții ar trebui să dea atenție atunci când au dubii cu privire la sănătatea mintală a copilului.
Plânsul excesiv, primul semnal de alarmă
Autismul este o tulburare care nu se poate vindeca, dar care poate fi ținută sub control dacă se intervine rapid. Se știe că semnele devin evidente în jurul vârstei de un an, un an și jumătate, însă specialiștii spun că anumite semne pot fi întâlnite și mai devreme. Iar principalul detector este intuiția maternă.
„În general, mamele au o intuiție aparte, poate și datorită faptului că între mamă și copil se creează un atașament foarte puternic. Chiar de la primele zile de viață, unele mame observă că copilul lor este destul de agitat, foarte plângăcios și nu reușesc să-i formeze acel ritm de a mânca, de a dormi, de a avea și momente când pot să relaționeze împreună. Sau, dimpotrivă, copilul este extrem de lent și somnolent, hipoton și parcă nu are niciun fel de reacții“, precizează Laura Dănilă.
Plânsul excesiv al copilului este unul dintre primele semnale de alarmă, spun specialiștii. Copilul nu poate fi împăcat cu nimic, chiar dacă îi sunt asigurate nevoile de bază, suficiente pentru vârsta lui.
„Este acea etapă a colicilor când copilul plânge foarte mult, în general, obișnuită pentru mulți copii. Dar mamele realizează că nu-l pot liniști cu nimic. Copilul plânge violent și dacă este noapte, și dacă este zi, și după ce a mâncat, și după ce a fost schimbat. Deși nevoile de bază îi sunt îndeplinite, copilul nu reușește să fie mulțumit cu nimic. Frecvența plânsului, frecvența nemulțumirilor trebuie să dea serioase semnale de alarmă“, adaugă specialista din Botoșani.
De altfel, plânsul copilului cu suspiciune de autism este diferit de cel al unui copil tipic. Este mai degrabă un țipăt, mai spune aceasta: „Este un plâns asemănător unui țipăt ascuțit, diferit de plânsul normal care are și combinații de vocale și consoane“.
De altfel, mai spune psihologul, această labilitate psiho-emoțională a copilului cu autism continuă sau crește odată cu vârsta. Acesta continuă să plângă fără motiv și, totodată, demonstrează o rezistență scăzută la frustrare.
Preferințele care ajung obsesie
Pe măsură ce copilul crește, părinții pot observa un atașament exagerat față de un singur obiect și, așa cum spun specialiștii, un joc rudimentar al copilului, axat doar pe câteva obiecte și mișcări repetitive. Atașamentul față de un obiect-fetiș este dus la extrem. „Acești copii acceptă doar anumite tipuri de jucării. Jocul lor este sărac, utilizează doar două-trei jucărioare. Plâng atunci când le sunt luate din mânuță, pentru a fi alimentați sau schimbați. Permanența obiectului acela este un semn de întrebare“, precizează psihologul și logopedul Laura Dănilă.
În plus, nu doar atașamentul față de o anumită jucărie este un semnal de alarmă, ci și selectivitatea exagerată în materie de alimente. Propriu-zis, o parte dintre acești copii vor să mănânce doar un grup restrâns de alimente. Același comportament poate fi întâlnit când vine vorba de sunete sau melodii.
Specialiștii spun că semne de întrebare poate să ridice rezistența copiilor la melodii noi, de exemplu, la jucării muzicale, fiind atașați sau receptivi doar față de un anumit tip de sunet. La toate acestea se adaugă și teama exagerată, nefirească, față de sunetele mai puternice, precum zgomotul de la aspirator, vocile sonore sau lătratul unui câine.
Nu în ultimul rând, atașamentul exagerat doar față de anumite obiecte sau sunete este completat de tot felul de stereotipii. Fie că este vorba de anumite mișcări repetitive sau comportamente bizare. Există tendința de retragere în anumite colțuri ale camerei, preferința pentru a se juca predominant într-un anumit colț, cu anumite jucării, sau preferința pentru anumite texturi.
„În momentul în care copilul merge pe vârfuri de colo până colo, în casă, mereu cu o anumită viteză, cu tendințe de instabilitate motorie, fără un traseu bine stabilit, spre o jucărie sau obiect preferat, în momentul acela părintele trebuie să-și pună un mare semn de întrebare“, precizează Laura Dănilă.
Limbajul și comunicarea
Unul dintre cele mai importante semnale de alarmă este slaba interacțiune socială a copilului. Și acest lucru, spun specialiștii, poate fi observat de la o vârstă fragedă. Copilul nu interacționează cu nimeni altcineva decât cu mama. Adică, efectiv, are tendința de a-i ignora pe ceilalți membri ai familiei. Este retras, de multe ori nonverbal, fără să poată menține sau iniția contactul vizual cu alte persoane.
„Pe măsură ce copilul crește, se stabilește acel contact vizual cu mama. Mama este fericită că a reușit să stabilească legătura cu copilul, zâmbind. Unii dintre copiii cu autism nu pot face aceste mici schimburi de conduită, acest limbaj nonverbal între mamă și copil. Reacționează doar la mamă și nu are interacțiune socială cu tatăl și cu ceilalți frățiori. Apoi, când copilul nu întinde mâna și nu privește spre anumite obiecte din mediul înconjurător sau nu are contact social, contact vizual asupra părinților, când nu răspunde la nume, deși este strigat în mod frecvent, deși noi știm că își cunoaște numele, iarăși este o problemă. În momentul în care, deși noi știm că aude, el nu are reacții atunci când utilizăm anumite jucării stimulative, sonore, sau folosim anumite zgomote mai puternice, sau atunci când îl chemăm ca să-i arătăm ceva, părinții trebuie să-și pună semne de întrebare și să ceară părerea unui specialist“, adaugă psihologul.
Limbajul este un jalon foarte important care poate atrage atenția părinților. Specialiștii arată că dacă până în jurul vârstei de 16 luni copilul nu rostește niciun cuvânt, părinții ar trebui să se adreseze neapărat unui specialist. O parte a copiilor cu autism au un limbaj sărac, cu puține achiziții sau sunt non-verbali.
Mulți părinți, spun psihologii, se plâng că cei mici vorbesc „în limba lor“ de neînțeles, fără să perceapă tiparele corespunzătoare ale limbajului. În unele cazuri, lipsa sau sărăcia limbajului plus lipsa sau slaba interacțiune socială sunt însoțite de agresivitate, fie îndreptată împotriva propriei persoane, fie asupra celorlalți copii.
Jurnalul părinților, cea mai bună metodă
Specialiștii sfătuiesc părinții să țină un jurnal al comportamentului copilului, mai ales atunci când au anumite îngrijorări.
„Eu sfătuiesc foarte des părinții să facă un jurnal cu evoluția copilului. Unii dintre cei mici sunt mai lenți, alții mai precoce, în dezvoltarea lor. Dar este bine să ținem un jurnal periodic al achizițiilor tocmai pentru a nu ne scăpa ceva atunci când avem semne de întrebare. În acest jurnal îi sfătuiesc să scrie vârsta la care copilul merge în picioare, la care a stat în poziția de șezut, la care a început să se joace cu anumite obiecte, primele etape ale interacțiunii cu frații, cu ceilalți membri ai familiei“, spune Laura Dănilă.
Dacă se adună mai multe semnale îngrijorătoare privind evoluția copilului sau comportamentul său, specialiștii recomandă părinților să înceapă cât mai repede investigațiile. Prima dată la medicul de familie, iar mai apoi, multidisciplinar la pediatru, medici specialiști și, în final, la psihiatru.
„Prima dată, părinții trebuie să se adreseze la medicul de familie care are un inventar de semne și simptome pe care-l poate aplica familiilor. Mai apoi, este bine să se facă acele consulturi interdisciplinare, pediatrie, neurologie, oftamologie și ORL pentru a fi eliminate cauzele organice. Dacă lucrurile sunt în regulă din punct de vedere organic, neapărat prezentarea la psihiatru“, subliniază Laura Dănilă.
Se încarcă comentariile...
