SPECIAL Protestele care au cutremurat lumea din Mexic până în Japonia: „A fost teroare pură”
0„A fost teroare pură, trebuia să fii conștient de pericolul pe care îl înfruntai, asemănător celui dintr-un război“ – aceasta era starea în 1968, dincolo de Europa.
Marșuri, proteste, drepturi, studenți și muncitori, uniți sub drapelul schimbării. Pe scurt, anul 1968. În întreaga lume, oamenii se săturaseră de ce se întâmpla în țările în care trăiau, de condițiile în care munceau, de sistem și drepturile la care nu aveau acces. Toți voiau schimbarea și o strigau din străfundul spiritului lor. Mișcări de amploare, proteste și marșuri masive nu au avut loc doar în Europa, ci și în țări din America Latină, Africa și Asia, unde mulți voiau să pună capăt unor lungi ani de regimuri dictatoriale, cenzură și corupție.
Republica Biafra, „condamnare la moarte“
Evenimentele care au marcat anul 1968 în Biafra (1967-1970) aveau să se „dospească“ în anii precedenți, mai ales odată cu masacrele împotriva populației etnice Igbo din 1966 și ulterior prin declararea independenței acesteia față de Nigeria pe 30 mai 1967. La scurt timp după acest moment definitoriu pentru grupul etnic, Nigeria invadează statul abia format, începând astfel Războiul Civil Nigerian, sub cupola căruia încearcă nu doar să preia controlul acestei populații și altora care li se alăturaseră, ci și al teritoriului bogat în rezerve de țiței. Ororile războiului care durează doi ani și jumătate ajung rapid în atenția publicului larg din întreaga lume: aproape un milion de oameni din Biafra, dintre care trei sferturi copii, mor din cauza foametei, în timp ce alte sute de mii de copii suferă de malnutriție din cauza blocadei instaurate de guvernul din Nigeria.
Imaginile care au zguduit Globul
Una dintre mărturiile ororilor care au loc în Biafra este cea a fotografului britanic de război Don McCullin, care călătorește în statul devastat în aprilie 1968, alături de fotograful francez Gilles Caron. Aceștia se alătură unei unități militare biafrene care încearcă să facă o incursiune într-o zonă controlată de nigerieni. Aici sunt martori la durerile agonizante provocate de răni devastatoare, la momentul în care o femeie arde de vie într-o mașină, la suferințele tinerilor soldați biafreni care sunt puși în fața unui inamic mult mai numeros și înarmat. Toate acestea reprezintă doar o singură parte, dar definitorie, din imaginea de ansamblu a calvarului prin care treceau biafrenii zi de zi, iar fotografiile celor doi fac cunoscută întregii lumi suferința unei populații despre care până atunci nu știa nimic. Ziarele vremii titrau despre atacurile aviatice nigeriene asupra civililor din Biafra, inclusiv școli, criza alimentară, foamete, dar nu numai.
Unul dintre cele mai afectate grupuri ale poporului din Biafra au fost copiii: malnutriția li se citea pe corpurile scheletice, cu burțile umflate. Titlul dat de publicația germană „Der Spiegel“ despre situația din această regiune este revelator: „Biafra: Condamnare la moarte pentru un popor“. „Credeam că suntem magicieni. Nigerienii care ne urmăreau erau militari antrenați. Noi nu eram. Eram trași într-un război după ce ne pregătiseră două zile. În plus, eram înfometați. Unora dintre noi începuse să ne putrezească pielea. Nimeni nu poate lupta într-un război așa“, povestea pentru BBC Christopher Ejike Ago, soldat în războiul din Biafra. Foametea ajunsese atât de puternică încât soldații erau nevoiți să mănânce șoareci, își mai amintește fostul soldat. În cele din urmă, susținerea britanică, americană și sovietică a fost esențială pentru Nigeria în câștigarea războiului care a făcut milioane de victime de ambele părți ale baricadei și a traumatizat următoarele generații.
Japonia: Lupta pentru modernizare
Japonia anilor ’60 a cunoscut doi ani de proteste intense susținute cu precădere de către studenții care se opuneau corupției, prestarea muncii neplătite, dar nu numai. La Universitatea Nihon protestele încep odată ce studenții află că administratorii universității au fraudat două milioane de yeni din fondurile instituției și încep să ridice baricade. În același an, studenții de la Medicină, din cadrul Universității Tokyo, protestează la adresa politicii care îi forțează să lucreze ca stagiari neplătiți. Treptat, din ce în ce mai mulți studenți din întreaga țară se alătură acestor mișcări și organizează proteste de amploare în campusurile universitare, iar pe măsură ce mișcarea acaparează întreaga țară, diverse grupuri politice încep să se integreze în ea. Una dintre cele mai ample organizații era All-Campus Joint Struggle League, cunoscută și sub numele de Zenkyoto.
De la protest anti-război la război pe stradă
Evenimentele culminează cu demonstrațiile din 21 octombrie, atunci când 290.000 de persoane din întreaga țară ies în stradă pentru a celebra Ziua Internațională AntiRăzboi. Chiar în ziua menită să comemoreze nonviolența, are loc unul dintre cele mai sângeroase marșuri, cel de la Gara Shinjuku, unde aproape 2.000 de oameni, studenți, membri ai mai multor grupuri care se identificau ca Noua Stângă, unioniști radicaliști, dar nu numai, protestează față de ocupația americană și război. „Unul dintre primele lucruri pe care mi le amintesc este faptul că poliția se confrunta și îi lovea pe protestatari în fața gării. Un bărbat care stătea lângă mine s-a întors și m-a întrebat: «Poliția a lovit prima, nu?». Privindu-l mai atent, mi-am dat seama că era Nagisa Oshima (n.r. – regizor din Noul Val japonez)“, își amintește fotograful Hitomi Watanabe într-un articol al publicației „Tokyo Weekender“.
Treptat, numărul protestatarilor de la Gara Shinjuku ajunge la 20.000, blocând gara și căile ferate. Când ofițerii trimişi la fața locului încearcă să restabilească ordinea, sunt respinși în repetate rânduri de către activiștii care ripostează aruncând cu balast, pietre de pavaj și bucăți de lemn. La un moment dat, una dintre intrările gării este cuprinsă de flăcări. Sociologul Eiji Oguma notează în volumul dedicat evenimentelor din acea perioadă faptul că cea mai mare parte din acțiunile violente și distructive nu au fost făcute de activiștii radicali din rândul studenților, ci de muncitorii care se alăturaseră mișcării. În cele din urmă, legea antirevoltă este aplicată, iar 12.500 de polițiști sunt trimiși pentru a elibera gara, în timp ce în întregul oraș, peste 25.000 de ofițeri se află la datorie pe străzi. Luptele dintre protestatari și forțele de ordine durează toată noaptea, însă în cele din urmă gara este eliberată, iar trenurile îşi reiau mersul. În urma acestei mișcări de amploare, în Tokyo, 770 de protestatari sunt arestați, iar peste 1.100 de polițiști sunt răniți.
Pe parcursul lui 1968, în întreaga țară, studenții, aparținând sau nu diverselor organizații politice, se baricadează în universități, preiau controlul instituțiilor și cer inclusiv demisii la nivel înalt. Fenomenul are loc în 127 de universități și durează până în 1969. În fapt, protestele Noii Stângi și cele studențești din Japonia au fost unele dintre cele mai ample proteste care au loc în anul 1968, fiecare având nuanțe diferite, așa cum mărturisește fotograful Watanabe într-un interviu pentru „Aperture”: „La Universitatea din Kyoto, am fotografiat protestele studenților de la Şcoala de Literatură. Studenții de la Kyoto au fost mult mai relaxați decât omologii lor de la Universitatea din Tokyo. Poate că a avut ceva de-a face cu dialectul Kyoto – nu sunt sigur. Ei au folosit graffiti ca o modalitate de protest, în timp ce protestatarii de la Universitatea din Tokyo erau mai interesați de retorică și discursuri aprinse“.
Mexic: Masacrul de la Tlatelolco
Nemulțumirile tinerilor din Mexic începuseră să își găsească o voce comună. Sistemul politic în care un singur partid este dominant, respectiv Partidul Revoluționar Instituțional (PRI), represiunea politică, autoritarismul și, nu în ultimul rând, investițiile excesive ale regimului în vederea pregătirii Jocurilor Olimpice, pe care Mexicul le găzduiește în 1968, i-au determinat pe studenți să iasă în stradă și să ceară schimbarea. Treptat, și alte grupuri sociale li se alătură: muncitori, țărani, casnice, comercianți, intelectuali, artiști și profesori. Confruntările din 22 și 23 iulie 1968 dintre două grupuri de studenți se lasă cu mai multe arestări, grenadierii (angajați de autorități să intervină) primind aproximativ trei dolari pentru fiecare student pe care îl bat și arestează.
Una dintre cele mai violente confruntări dintre protestatari și forțele armate mexicane are loc câteva luni mai târziu, în octombrie 1968, când civili neînarmați ies în stradă pentru a protesta la adresa Jocurilor Olimpice care urmau să înceapă câteva zile mai târziu. Ceea ce trebuia să fie o demonstrație pașnică se transformă într-un masacru atunci când forțele armate deschid focul asupra civililor, fiind implicați inclusiv lunetiști. Cifrele privind numărul deceselor variază între 44 și 400, martorii susținând că au văzut sute de morți, în timp ce peste 1.300 de persoane sunt arestate.
„Trupele polițiste au început să tragă la întâmplare“
Unul dintre martorii acelor evenimente este reporterul John Rodda, de la „The Guardian“, care se afla acolo pentru a transmite informații despre Olimpiada ce urma să aibă loc peste nouă zile. În seara de 2 octombrie, acesta se află în Plaza de las Tres Culturas (n.r. – Piața celor Trei Culturi), alături de alți 10.000 de protestatari, atunci când mai mulți bărbați cu revolvere îi iau cu asalt pe cei aflați la balconul de unde vorbeau mulțimii. „... aerul s-a umplut de focuri de armă, sunete de mitraliere și puști. A fost îngrozitor. Gloanțele începură să ricoșeze din pereți, ajungând până în partea opusă a balconului“, notează reporterul într-un articol publicat pe 4 octombrie 1968. „Am auzit o groază de strigăte în sus și în jos pe scări, perioade de liniște și apoi perioade de focuri de armă aprige în jurul pieței, cu gloanțe trase în pereți și tavan. Cel mai rău moment a venit când cineva cu o mitralieră poziționată mai sus împroșca gloanțe în jos, în linia de tragere intrând și marginea pereților, iar în colțul în care mă aflam ajungeau scântei și bucăți de ciment. [...] Apoi altcineva a fost lovit și s-a auzit un țipăt îngrozitor. O fată căzuse și am văzut cum îi curgea sânge de la tâmplă“, mai relata acesta. De asemenea, acesta povestește cum la fața locului se aflau multe grupuri militare și ale serviciilor secrete, mulți oameni fiind de fapt îmbrăcați în civil. La câteva decenii după, în anii 2000, desecretizarea arhivelor nu a dezvăluit cifre clare în ceea ce privește masacrul, însă a confirmat faptul că structura militară numită Garda Prezidențială pusese lunetiști în clădirile din jurul pieței.
Raúl Álvarez Garín, unul dintre supraviețuitorii masacrului, povestește într-un articol al publicației „Nacla“ despre evenimentele care aveau să fie o pată neagră în istoria Mexicului: în vara lui 1968, cel puțin 60 de studenți fuseseră arestați sub acuzația că sunt comuniști, câteva luni mai târziu, pe 2 octombrie: „Trupele polițiste de la etajul trei al clădirii Chihuahua au început să tragă la întâmplare în jos, către piață, atât în militari, cât și în studenți“. Potrivit acestuia, cel puțin 9.500 de soldați baricadaseră piața în cele două ore și 20 de minute de împușcături. Evenimentele din 2 octombrie 1968 au marcat profund poporul mexican devenind din ce în ce mai conștient de atrocitățile comise de autorități.
Rio de Janeiro și „represiunea nemiloasă“
După patru ani de regim militar, diverse mișcări politice, care funcționează în ilegalitate – comuniști, troţkiști, castroiști –, încep să capete amploare pe fondul nemulțumirilor studenților și muncitorilor față de condițiile în care trăiesc. În timp ce unii oameni militează pentru democrație, alții găsesc refugiu și soluții în socialism. Ziua care avea să amplifice demonstrațiile și protestele din Brazilia anului 1968 este 27 martie, atunci când generalul João Dutra de Castilho își proclama convingerea că demonstrațiile studențești nu aveau nicio șansă să perturbe cea de-a patra aniversare a loviturii de stat prin care preluase puterea. O zi mai târziu, studentul Edson Luis de Lima Soto este împușcat mortal în inimă de către poliție înainte de a se alătura unei demonstrații publice. Tânărul a devenit simbolul cruzimii regimului militar și imboldul unor noi demonstrații mult mai intense decât până la acel moment. „Aici zace trupul unui student ucis de dictatură“ scria pe un bilet pus pe coșciugul lui. Fotograful Evandro Teixeira, implicat în evenimentele acelor vremuri, povestește într-un interviu pentru „New City Brazil“ faptul că „studenții nu i-au lăsat pe soldați să îi ia trupul pentru că știau că armata ar fi dispărut cu el“.
Împușcați pe stradă sau torturați în lagăr
Câteva luni mai târziu, una dintre cele mai violente confruntări dintre protestatari și regim are loc pe străzile din Rio de Janeiro. Evenimentul de pe 21 iunie avea să rămână în istorie sub numele de „Sexta-Feira Sangrenta“ sau „Vinerea Sângeroasă“ după ce mai multe persoane își pierd viața (cifrele variază între 3 – versiunea oficială – și 28), zeci sunt rănite și peste 1.000 sunt arestate. Demonstrația studențească are loc în fața clădirii publicației „Jornal do Brasil“ (JB), după ce nemulțumirile studenților devin din ce în ce mai arzătoare, fiind amplificate de evenimentele premergătoare acestei zile. În fapt, cu doar trei zile înainte, liderul studenților Jean Marc von der Weid este arestat alături de alți studenți după ce protestaseră pașnic. Ulterior, violențele forțelor de ordine iau amploare indiferent de modul în care au loc protestele, inclusiv pe 19 iunie. În următoarea zi, sute de studenți se mobilizează la Facultatea de Științe Economice a Universității Federale din Rio de Janeiro pentru a discuta cu decanul și consiliul universitar despre situația învățământului superior, însă, după terminarea întrevederii, sunt bătuți de forțele de ordine și chiar împușcați. Reprimarea violentă se soldează cu 300 de arestări, studenții fiind duși în lagărul Botafogo, unde sunt supuși umilințelor și bătăilor. În acest context, în dimineața zilei de 21 iunie, un protest are loc în centrul orașului, oamenii manifestând împotriva represiunii: studenții aruncă cu dopuri și bile în cavalerie, alte categorii ale populației li se alătură în lupta împotriva forțelor de ordine pe care le atacă cu pietre. Represiunea se intensifică, iar poliția începe să tragă focuri de armă în timp ce elicopterele survolează deasupra mulțimii și aruncă cu bombe lacrimogene. Haosul se dezlănțuie și face sute de victime. Publicația „Jornal de Brazil“ consemnează a doua zi următoarele: „O luptă cu gloanțe, bastoane și pietre între studenți și Poliție, la care au participat mii de oameni de la ferestrele clădirilor, a paralizat centrul orașului ieri la prânz și s-a încheiat șase ore mai târziu, cu un polițist mort și, probabil, doi civili, aproximativ 80 de răniți și peste o mie de arestați“.
„Teroarea a început să se răspândească în zorii zilei de vineri. Clădirea JB a fost invadată și închisă de poliție, studenții protestau în fața Ambasadei SUA împotriva susținerii oferite de Statele Unite loviturii de stat. Rio a devenit un teatru de război în care poliția folosea gaz lacrimogen, bătând și băgând bărbați și femei la închisoare – 28 de oameni au fost uciși și peste 1.000 au fost aruncați în închisoare“, mai relatează fotograful Evandro Teixeira în cadrul aceluiași interviu. „Am surprins moartea unui student pe scările de la intrarea în Teatrul Municipal chiar în minutul în care a fost ucis – țipătul lui a fost oribil... A fost teroare pură, trebuia să fii conștient de pericolul pe care îl înfruntai, asemănător celui dintr-un război“, mai adaugă acesta, menționând faptul că inclusiv fotografii sufereau represiuni grave, unuia dintre ei fiindu-i despicat pieptul de către un soldat cu baioneta. „Represiunea a fost nemiloasă“, subliniază fotograful. „Marșul celor o sută de mii“ („Passeata dos Cem Mil“) de pe 26 iunie urma să fie răspunsul poporului împotriva represiunii sângeroase care avusese loc cu câteva zile în urmă. Studenți, artiști, intelectuali și muncitori au ieșit în stradă scandând timp de trei ore „Jos dictatura! Poporul la putere!“.
13 martiri în Uruguay
Spre deosebire de alte țări, în Uruguay protestele sunt inițiate de elevii de liceu cărora li se alătură studenții. Aceștia încep să își facă auzită vocea începând cu luna aprilie, când prețul unui bilet de autobuz crește, însă ceea ce începe ca o demonstrație împotriva creșterii prețului și pentru stabilirea unui buget mai bun pentru educație se transformă treptat într-o luptă violentă cauzată de radicalizarea unor grupuri de studenți pe fondul crizei economice și al nemulțumirilor sociale. Mișcarea ia amploare și primește sprijin și din partea altor sectoare de activitate care se confruntau cu diverse lipsuri, mai întâi profesorii alăturându-se elevilor și studenților. La demonstrația de pe 1 Mai li se alătură cañeros (n.r. – lucrătorii de pe câmpurile de trestie de zahăr), iar forțele de ordine intervin violent. În primele săptămâni ale lunii mai, majoritatea liceelor sunt ocupate sau închise, deci elevii încep să se mobilizeze și să se organizeze din ce în ce mai bine. Violența acaparează ambele părți, atât grupurile de elevi, cât și forțele de ordine. Catalizatorul? Violența care se hrănește din violență și radicalizarea din ce în ce mai puternică a unor grupuri din rândul elevilor și studenților. În rândurile studenților încep să fie din ce în ce mai vizibile și mai vocale grupurile comuniste și cele de extremă stânga, mai predispuse la a se confrunta violent cu forțele de ordine.
În Montevideo, haosul ia amploare pe 14 august, atunci când Líber Arce, un student comunist de la Școala de Protetică Dentară, este ucis de poliție. Cu două luni în urmă, guvernul instaurase anumite măsuri de urgență în încercarea de a controla populația civilă, având astfel și justificarea de a interveni în forță și de a încălca autonomia anumitor instituții, inclusiv cele universitare. Astfel, pe 9 august, la ordinul președintelui Jorge Pacheco Areco, forțele de ordine fac percheziții la multe universități motivând că în ele erau ascunse arme și pamflete care încălcau măsurile de securitate impuse de regim. Nemulțumirile studenților se amplifică în momentul în care observă distrugerile făcute de forțele de ordine și constată că acestea au furat materiale didactice, documente, dar mai ales fișe și dosare ce conțineau datele lor personale. Ca urmare a încălcării autonomiei universităților, zilele ulterioare perchezițiilor sunt marcate de confruntări violente între studenți și poliție în întreaga capitală. La patru zile după percheziții, un grup mic de studenți este surprins de niște ofițeri care încep să tragă asupra lor. Evenimentul se soldează cu rănirea gravă a lui Líber Arce, care moare pe 14 august în spital. Funeraliile lui se transformă într-un protest împotriva politicilor adoptate de guvern, vehiculându-se cifrele 200.000-250.000 de persoane în ceea ce privește numărul protestatarilor. „Când s-a aflat că a murit, protestele care începuseră în mai multe părți ale orașului au fost oprite și foarte mulți oameni au început să se adune la clădirea principală a universității unde trupul lui Arce era depus. Aproape 200.000 de oameni i-au însoțit rămășițele la cimitir în ceea ce a fost una dintre cele mai mari demonstrații care au rămas în memoria oamenilor. A fost prima dintr-o serie de procesiuni funerare pentru activiștii uciși de forțele represive în lunile și anii ce au urmat“, relatează Vania Markarian în volumul „Uruguay, 1968: Student Activism from Global Counterculture to Molotov cocktails“. Moartea lui Líber Arce deschide lista celor 13 martiri din perioada 1968-1985, iar 14 august comemorează Ziua Martirilor Studenți.
Se încarcă comentariile...
