Protestele studenților și muncitorilor care au blocat Franța în 1968: „Fii realist: cere imposibilul!“ | SPECIAL
0Studenții de la Paris au strigat că vor schimbare, că vor să dea la schimb o societate învechită și conservatoare pe una modernă, unită prin cultură. După ce au paralizat întreaga țară, erau la un pas de a răsturna guvernul. Unii spun că tinerii lui ’68 nu au schimbat nimic și că doar au aruncat peste baricade cu utopii. Însă acum, când facem o paralelă între toate manifestațiile franceze, ne putem încrede în spusele sociologului Gustave Le Bon: „Singurele schimbări importante, din care decurge primenirea civilizaţiilor, se operează la nivelul opiniilor, concepţiilor şi credinţelor“.
În Europa anilor ’60, un lucru era bine știut: toate drumurile duc în Franța. Generalul Charles de Gaulle, președinte al celei de-a V-a Republici Franceze, făcuse în așa fel încât Hexagonul să devină principalul pol de putere al Europei. După ce reuşise să reclădească ţara în urma celui de-Al Doilea Război Mondial, realizând o creştere economică spectaculoasă, de Gaulle, dominat de un puternic naţionalism şi napoleonism aparte, dorea ca Franţa să redevină o naţiune de sine stătătoare, indispensabilă în politica externă – lucru care i-a reușit. Însă socoteala internațională nu se potrivește cu cea de acasă. În 1967, mesajul său de An Nou era unul calm și plin de optimism: „Eu salut anul 1968 cu seninătate. Este imposibil să mai vedem Franța paralizată astăzi de o criză așa cum a fost în trecut“. Cât de mult s-a înșelat avea să o vadă cât de curând.
Mișcarea 22 martie
Bulgărele a început să se rostogolească încă din ianuarie, când 25 de studenţi de la Universitatea Nanterre au protestat la adresa sistemului universitar şi mai ales a condiţiilor extrem de proaste ale campusului lor de la periferia Parisului. În plus, doreau și ei libertățile adolescentine despre care auziseră peste Ocean. Totul s-a întâmplat în prezența ministrului Tineretului și Sportului, François Missoffe, care inaugura deschiderea unei piscine la Universitatea Nanterre. Conducerea facultății a chemat poliția, însă lucrurile nu s-au calmat, grupului alăturându-i-se alți studenți. După acțiuni violente, amenzi și câteva scurte arestări, părea că protestatarii s-au răcorit. Nici vorbă. Focul care încă mocnea s-a reaprins în martie, când patru studenți au fost arestați din cauza mesajelor de solidaritate cu americanii, anti-războiul din Vietnam. De data aceasta lucrurile s-au complicat: peste 500 de tineri au ocupat Universitatea din Nanterre și au scos la tablă autoritățile, dorind să discute despre discriminarea între clasele sociale, birocrația care îngreuna evoluția sistemului de învățământ și libertatea de a fi tânăr. Ministerul Educației însă nu a aplecat urechea la cerințele lor, a închis cu forța universitatea și l-a chemat să dea explicații pe Daniel Cohn-Bendit, unul dintre cei mai vocali tineri din grupul care a rămas sub pălăria denumirii de Mișcarea 22 martie.
Atenția se mutase la Paris, mai exact la Universitatea Sorbona, unde studentul de origine germană fusese chemat în fața unei comisii. Studenți din toată Capitala s-au strâns să îl susțină, însă poliția a intrat în forță și a arestat peste 600 dintre ei, iar conducerea universității a închis clădirea. Tinerii rămași pe stradă păreau că se înmulțesc din ce în ce mai mult, violențele declanșându-se în Cartierul Latin, în noaptea de 10 spre 11 mai, denumită generic Noaptea baricadelor. „Baricadarea Parisului în timpul nopţii de 10-11 mai a fost o aluzie istorică la baricadele Parisului din 1871 şi eliberarea Parisului de sub ocupaţie germană în 1944. Ridicate de către tineri adolescenţi şi studenţi, baricadele evocau memoria acestor exemple, imitându-le foarte puţin, despre ele spunându-se că erau mai mult o expresie decât un instrument în sine“, avea să scrie mai târziu istoricul Martin Klimke.
Așadar, cu dorința unor schimbări materiale prea puține, dar a multor schimbări de mentalitate, tinerii blocaseră Parisul – mașini răsturnate, vitrine sparte, cocktaluri Molotov care zburau pe deasupra capetelor. Într-o lume a protestelor, cuprinsă de mirajul rebeliunii și al culorilor de peste Ocean, studenții parizieni erau singurii care se luptau cu capitalismul îmbrăcați în costum. Bine, nici poliția nu era departe, căci uniformele și, mai ales, caschetele păreau moștenite de pe frontul Primului Război Mondial. Pe scurt, tinerii parizieni cereau cu forța o viață nouă: în 1968, erau peste 700.000 de studenți. Și cu toate că erau de zece ori mai mulți decât la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, sistemul de învățământ era la fel ca în urmă cu 30 de ani – plin de cutume învechite, conservator și tradiționalist, după chipul și asemănarea lui de Gaulle.
„Usines, Universités, Union“
În lipsa prim-ministrului Georges Pompidou, Cabinetul de miniștri se simțea legat de mâini. Catalogându-i drept huligani, ministrul de Interne a hotărât ca baricadele să fie dărâmate cu orice preț de către jandarmi. Însă violența gratuită a fost răsplătită cu amplificarea rândurilor de protestatari: studenților li s-au alăturat muncitorii de la fabrici care, timp de 24 de ore, au intrat în grevă. „În unele momente de zbatere ale unei clase sociale, încrederea este mai importantă decât conştientizarea. Nu este adevărat faptul că muncitorii nu ştiu că sistemul este deteriorat şi că sunt exploataţi. Doar că au încredere în puterea lor colectivă de a schimba lucrurile. Aşa a fost situaţia muncitorilor francezi până pe 13 mai 1968“, scria istoricul Colin Barker.
Cu toate că Pompidou se întorsese din vizita sa din Afganistan și le promisese tinerilor, printr-un discurs televizat, că le va îndeplini toate cerințele, protestele au continuat, ba chiar mai mulți muncitori din toată țara s-au alăturat. Pe 20 mai, peste zece milioane de oameni blocaseră întreaga producție a țării – văzuseră deschisă poarta negocierilor. Franța nu suferea din punct de vedere economic – ne aflăm în perioada „celor 30 de ani glorioși“, de Gaulle se îngrijise de la finalul războiului –, însă se cereau, după democratizarea universităților, democratizarea industriei și, pe lângă, mai puține ore de lucru, condiții extra și beneficii în afara pachetului salarial.
Dreptul de a avea drepturi
În politică era haos. La televizor se zvonea că Guvernul negociază cu sindicatele, dar că președintele nu vrea să fie implicat. Opoziția, pe de altă parte, își făcea treaba: opozantul lui de Gaulle, François Mitterrand, spunea că este gata să formeze un nou guvern de stânga. Pe 29 mai, pentru câteva ore, țara era în colaps: nimeni nu știa unde se află președintele Charles de Gaulle. Se pare că acesta plecase din țară cu familia, în Germania de Vest, la sediul trupelor franceze situate acolo, pentru a-și negocia susținerea. La întoarcere, cu armata de partea sa, el anunța la televizor că nu va demisiona, că dizolvă Adunarea Națională și anunță alegeri parlamentare anticipate la sfârșitul lunii iunie – alegeri pe care le-a și câștigat.
Protestele s-au calmat relativ repede: tinerii au primit libertate și culoare, au lăsat pantalonii gri pentru cei mov, și și-au văzut de educație și cultură, așa cum știm că îi stă bine francezului. Iar muncitorii au primit și ei ce și-au dorit: măriri salariale și democratizarea administrativă, venite în urma unor negocieri clandestine, purtate de către tânărul secretar de stat în Ministerul Economiei, Jacques Chirac, cu un pistol în buzunarul de piept și o agendă politică riguros gândită.
Privind în linii mari, pare că tinerii francezi nu au obținut mai nimic. Greșit. Emanciparea și modernizarea le-au obținut în doar câteva săptămâni, altora, precum în Anglia sau SUA, le-a luat un deceniu pentru a trece de la o revoluție socială la o revoluție sexuală. Francezii știu poate cel mai bine respectul de sine – au obținut cu violență și vărsare de sânge Drepturile Omului în 1789, și de atunci le tot cer, periodic, de fiecare dată când se simt nedreptățiți.
Arta de a crea istorie. „Putere imaginaţiei!“
Parisul lui mai, ’68 este cunoscut mai ales prin lentila artei. Protestele și-au găsit o nouă cale de comunicare: sloganuri scrise isteț pe pancarte, postere sau redate prin graffiti. Studenții Facultății de Arte din cadrul Universității Sorbona au ocupat cabinetul de litografie (metodă de reproducere și de multiplicare pe hârtie a textelor, desenelor, figurilor, prin utilizarea de negative imprimate sau desenate pe o piatră specială, calcaroasă). Sub numele de Atelier Populaire și inspirați de polonezul Roman Cieslewicz, unul dintre părinții posterelor, studenții au creat mii de astfel de afișe care au umplut străzile Parisului.
Atelierul poporului
Primul poster a fost printat la doar o zi de la ocuparea Universităţii. Pe 14 mai 1968, ei au scos posterul monocrom care purta mesajul „Usines. Universités. Union“. Acest tip de simplitate adoptat în posterele anului ’68 reprezintă o formă de protest la adresa societăţii consumeriste, care folosea materiale cu un design complicat şi încărcat. Primul poster realizat a stat sub semnul unităţii: în doar un afiş şi trei cuvinte ei au reuşit să contopească ideea revoluţiei, puterea poporului, fabricile şi universităţile împreună. Străzile erau pline: „Fii realist, cere imposibilul!“, „Baricadele blochează străzile, dar deschid drumurile“, „Noi nu vrem nimic de la o lume în care certitudinea de a nu muri de foame vine în schimbul riscului de a muri de plictiseală“, „Fericirea este o idee nouă“, „Putere imaginaţiei!“.
Cei care au dus mai departe spiritul artei-manifest din 1968 au clarificat rolul acestor produse artistice: „Posterele produse de către Atelier Populaire sunt arme în serviciul luptei sociale şi o parte inseparabilă a acesteia. Locul lor cel mai potrivit este în mijlocul conflictelor, deci pe străzi sau pe pereţii fabricilor. Să le folosim în scopuri decorative, să le expunem în locuri burgheze culturale sau să le considerăm obiecte de interes estetic, asta ar însemna să le luăm din scop şi din efect. Din acest motiv Atelier Populaire a refuzat întotdeauna să le scoată la vânzare. Chiar şi a le păstra ca dovadă istorică a unui anumit moment de zbatere este o trădare. Din acest motiv, ele nu ar trebui luate ca fiind rezultatul final al unei experienţe, ci ca un stimulent pentru a găsi în contactul cu masele noi niveluri de acţiune, atât pe plan cultural, cât şi politic“.
Visătorii
1968 este o bornă importantă și pentru Nouvelle Vague, nou val al cinematografiei franceze, care a început să apară timid încă de la finalul anilor ’50. Nouvelle Vague a scos cinematograful în stradă. Apoi a intrat în dormitor, în baie, în budoir. A adus pe ecran eroii romantici, a căror dorință de a fi vedete spărgea al patrulea perete (the fourth wall). Nouvelle Vague a adus toți oamenii filmului în față – noile tehnici cinematografice, de la imagine la sunet, făceau vedete din oamenii din spate. Și tinerețea – tinerețea era principalul subiect al noul film francez. Agnes Varda, Jean-Luc Godard sau François Truffaut sunt poate unii dintre cei mai cunoscuți regizori ai acelei perioade. Însă 1968, cu tot noul și toată tinerețea și toată rebeliunea, este comprimat excelent în filmul „The Dreamers“, al lui Bernardo Bertolucci – o odă adusă cinematografiei din vremea lui Jean-Paul Belmondo, Catherine Deneuve sau Charles Aznavour.
Cu toate că Legea cenzurii fusese abolită încă din 1958, odată cu cea de-a V-a Republică Franceză, încă mai existau cazuri în care statul se implica în a interzice anumite materiale în presă, publicații satirice sau chiar filme. Unul dintre intelectualii divinizați de protestatarii francezi care a pus pe lista dezbaterilor, în 1968, subiectul cenzurii este Jean-Paul Sartre. Redactor-șef al gazetei „La Cause du Peuple“, el scria și milita pentru libertatea presei și își dorea ca acest subiect să ajungă la cât mai mulți oameni. Așa că, în timpul manifestațiilor din 1968, el și Simone de Beauvoir împărțeau ziare muncitorilor care ieșeau de la fabrică. Sartre a fost arestat pentru nesupunere civică, însă președintele de Gaulle l-a grațiat, motivând: „Nu îl arestezi pe Voltaire!“.
Se încarcă comentariile...
