Primăvara de la Praga: tancurile sovietice au strivit „socialismul cu chip uman”. Momentul de aur al lui Ceaușescu | SPECIAL
0Reformarea regimurilor populare din interior, pentru un „socialism cu față umană“ care să asigure un plus de libertăți, a fost o iluzie de câteva luni, spulberată de intervenții armate și persecutarea celor care doreau să schimbe sistemul.
La două decenii de la proclamarea republicilor populare, țările aflate sub controlul regimului de la Moscova începeau să simtă nevoia unor schimbări la nivel social, economic, însă și politic. Iar după șocul din 1956, când Revoluția din Ungaria a fost îngropată prin intervenția tancurilor sovietice, a fost nevoie de încă 12 ani pentru o zgâlțâire a sistemului.
Semnalul a fost dat de Cehoslovacia. Era nevoie de o gură de aer proaspăt la nivel politic, mai ales într-o perioadă în care și alte state din blocul socialist arătau deschidere economică sau încercau să creeze punți de legătură cu Vestul. Iar într-un asemenea climat, Antonin Novotny nu era omul potrivit, mai ales că rămânea un adept al politicilor comuniste tradiționale, deși încă de la alegerea sa ca prim secretar al Partidului Comunist Cehoslovac (1953), apoi numirea ca președinte al republicii (1957), ar fi trebuit să fie cel care asigură destalinizarea țării. Pus în fața opoziției, atât la nivelul societății, iar aici ne referim mai ales la relația dezastruoasă cu intelectualii, dar și la nivel de partid, Novotny a fost înlocuit la 5 ianuarie 1968 de Alexander Dubcek, perceput ca un reformist, agreat inclusiv de Leonid Brejnev, liderul URSS.
Primul semnal dat de Dubcek a fost în februarie 1968, la 20 de ani de la preluarea puterii de către comuniști. Startul reformelor a avut loc în aprilie, când prezintă clar ce are în vedere la nivel de schimbări: creșterea libertății presei, acceptarea libertății de exprimare, libertatea de mișcare, chiar promisiuni privind organizarea de alegeri democratice în următorii ani, precum și îmbunătățirea relațiilor cu țările occidentale, dar și cooperarea cu URSS și cu alte țări din Blocul Estic. O lună mai târziu de la anunțarea programului politic al „unui socialism cu față umană“, era dată vestea că un congres al formațiunii va avea loc la început de septembrie, unde reformele din „Planul de acțiuni“ să fie încorporat în statutul partidului, să fie ales un nou Comitet Central și să fie pregătită și schița pentru federalizare.
Accelerarea reformelor
Două zone au luat avânt în procesul de reformare: liberalizarea mass-media și organizarea politică. Opinia publică a profitat și a încercat să prezinte situația din ultimele decenii, cu accent pe represiunea din trecut, dar și pe implicarea forțelor externe (cu aluzie la URSS). Politic, au avut loc desprinderi de sindicate din zona partidului unic, iar socialiștii s-au strâns iar sub umbrela unei alte formațiuni care să-i reprezinte.
Atmosfera e surprinsă și într-o telegramă trimisă de Ambasada României la Praga, la 23 martie (la două zile după demisia lui Novotny din funcția de președinte): „Demisia lui Novotny din funcția de președinte al Republicii și schimbările de persoane ce s-au pronunțat până în prezent și se vor duce la plenara CC din 28 martie a.c. marchează în linii mari încheierea primei etape a procesului de democratizare început la plenarele din decembrie și ianuarie și consemnează consolidarea aripii progresiste a conducerii de partid cehoslovace, asigurându-i sprijinul de mase. În atingerea acestui scop, forțele progresiste din cadrul CC, sprijinite de mijloacele de informare în masă (presă, radio și televiziune), începând cu conferințele raionale de partid, au trecut la mobilizarea directă a maselor împotriva poziției elementelor conservatoare“.
Deși o perioadă Moscova a permis schimbările din Cehoslovacia, după primele luni încep îngrijorările, mai ales în ceea ce privește relaxarea cenzurii (în condițiile în care presa căuta acum să atace Uniunea Sovietică cu orice prilej), o slăbire a activității instituțiilor represive și de securitate internă, dar mai ales fiind îngrijorări că Cehoslovacia va căuta să spună adio Blocului Comunist.
Toate aceste demersuri au dus la tensionarea relațiilor cu URSS. Una dintre primele negocieri serioase, la nivel de lideri, a avut loc în iunie, când, după simularea unor acțiuni armate în caz de atac a unei țări socialiste, trupele sovietice și ale aliaților par să uite să mai părăsească teritoriul cehoslovac. Până la urmă, delegația lui Dubcek l-a asigurat pe Brejnev că va împiedica orice tendință „anti-socialistă“ din programul său de reforme, nu va lăsa reînființarea unui partid social-democrat cehoslovac, dar și că va fi mai atent cu mass-media, printr-un control mai strict.
Cine dorea mai mult intervenția
Uniunea Sovietică nu a avut, din start, un gând serios de a aproba o invazie în Cehoslovacia, fiind de tristă amintire intervenția din 1956, din Ungaria, date fiind asigurările venite de la Praga privind rămânea în Tratatul de la Varșovia și pe linia republicilor populare. Însă era îngrijorarea că lipsa controlului asupra acestor reforme va avea consecințe nedorite și s-ar putea răspândi și în state ca Polonia sau RDG. De aici și autopropunerea sovieticilor de a veni să dea o mână de ajutor „împotriva atacurilor crescute ale reacțiunii interne“. O mare problemă era și poziționarea Cehoslovaciei, care avea graniță cu Austria și RFG, deci venirea eventualilor spioni occidentali era posibilă.
Profesorul american Mark Kramer arată într-un articol despre criza din 1968, apărut în „Cold War Studies“ (2004), că marii suporteri ai intervenții a Uniunii Sovietice și a țărilor-satelit din Tratatul de la Varșovia au fost Iuri Andropov și Nikolai Podgornî. Primul era șeful KGB, care va ajunge la începutul anilor ’80 și prim secretar al PCUS, în timp ce al doilea era președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS (din 1965).
Cu toate acestea, sunt teze care arată că nemulțumirea a venit mai ales de la alți lideri. Istoricul Mihai Retegan prezintă în volumul „1968. Din primăvară până în toamnă“ unele dintre poziționările liderilor comuniști din Est, la întâlnirea secretă a acestora cu Brejnev, din 8 mai 1968. „În Cehoslovacia sunt semnele unei contrarevoluții“ puncta Todor Jivkov, liderul comuniștilor bulgari, cel care și în iulie îi va cere lui Brejnev o intervenție armată. Wladyslaw Gomulka, liderul comuniștilor polonezi, plusa: „În Cehoslovacia este contrarevoluție. Derutant este faptul că forțele contrarevoluționare, învățând din trecut, luând în considerație raportul de forțe existent în lume, acționează sub masca îmbunătățirii socialismului, a lărgirii democrației socialiste“. Gomulka e și cel care pledează pentru „manevre militare“. Singurul cu o poziție mai moderată era Janos Kadar, secretarul general al comuniștilor maghiari.
Amenințarea „unității socialiste“
Tensiunile între Cehoslovacia și Uniunea Sovietică (sprijinită de Polonia, Ungaria, RDG și Bulgaria) au continuat și în luna iulie, fiind trimise numeroase telegrame și scrisori între cele două părți. Amenințarea publică e făcută printr-o scrisoare dată în presă de cele cinci state semnatare pe 18 iulie 1968. „Niciodată nu vom fi de acord ca imperialismul, dinlăuntru sau din afară, să spargă unitatea socialistă și să schimbe raportul de forțe din Europa în favoarea lui“, avertiza grupul de state din jurul URSS.
Așa s-a ajuns la celebra Declarație de la Bratislava (3 august 1968), semnată de reprezentanții Uniunii Sovietice, ai RDG, Poloniei, Ungariei și Cehoslovaciei. Declarația reafirma atașamentul față de doctrina marxist-leninistă și declara război împotriva ideologiei „burghezo-moșierești“ și a tuturor forțelor „antisocialiste“. Kremlinul și-a declarat intenția de a interveni în orice țară a Pactului de la Varșovia, dacă se va stabili un sistem burghez multipartinic.
Declarația, deși părea o concesie, asigura un cadru legal de intervenție în Cehoslovacia, ceea ce se va întâmpla în noaptea de 20 august, când forțe armate comune ale Uniunii Sovietice, Poloniei, Bulgariei și Ungariei invadau Cehoslovacia. Principala forță care mobilizase resursele umane și tehnice era Uniunea Sovietică, celelalte fiind mai degrabă pentru a asigura imaginea unei intervenții comune, nu singulare, cum se întâmplase în 1956 în Ungaria. Majoritatea surselor istorice vorbesc de circa 500.000 de soldați ai Tratatului de la Varșovia, mii de tancuri și inclusiv aviație și trupe speciale. De altfel, cehoslovacii au fost incapabili de un răspuns imediat, ceea ce a dus la arestarea rapidă a lui Alexander Dubcek, trimis la Moscova. Conform presei de la Praga, 137 de cetățeni cehi și slovaci au fost uciși în momentul intervenției trupelor sovietice și ale aliaților de după Cortina de Fier, în timp ce sute au fost răniți.
Momentul de aur al lui Ceaușescu
Nicolae Ceaușescu a fost adeptul propriului joc în disputa între Praga și grupul țărilor din Tratatul de la Varșovia, susținând Cehoslovacia mai ales în vederea evitării ajungerii conducerii de la București în situația plecării de la Putere, sub presiunea URSS.
România luase propria cale de distanțare de Moscova în ultimii ani: o politică externă din ce în ce mai independentă, în sensul întreținerii de contacte și realizării de vizite în Statele Unite, Franța sau Germania, legături reluate cu Iugoslavia, dar și o relație bună cu Beijingul. De asemenea, fuseseră date semnale de respingere a influenței culturale sovietice: în 1964, România anulase obligativitatea învățării limbii ruse la școala generală, rebotezarea de instituții, străzi, desființarea Editurii Cartea Rusă etc.
Poziționarea României în favoarea Cehoslovaciei e exprimată de însuși Nicolae Ceaușescu în discuțiile purtate în februarie 1968, la Praga, la 20 de ani de la cucerirea puterii politice de PCC. „Partidul și poporul român urmăresc cu caldă simpatie și se bucură din inimă de succesele pe care le obțineți în opera de construcție a socialismului“, i-a transmis Ceaușescu lui Dubcek, potrivit unei relatări cuprinse de istoricul Mihai Retegan în volumul „1968. Din primăvară până în toamnă“. Și în plan intern, Ceaușescu reușește abil să promoveze schimbările din Cehoslovacia, catalogându-le drept o „perfecționare“ a regimului existent, nu o „modernizare“ sau „reformare“, fiind atent la nuanțe, pentru a nu-și șubrezi propriul scaun. Era, totuși, în primii ani de conducere, când încă nu-și eliminase rivalii.
„Să vină, că-i primim cu flori!“
La semnarea tratatului de prietenie şi asistenţă mutuală cu Cehoslovacia (15-17 august 1968), care a avut loc la Praga, Ceaușescu l-a informat pe Dubcek despre iminenta invazie, lucru tratat într-un mod relaxat de șeful PCC. „Să vină, că-i primim cu flori!“, i-ar fi răspuns Dubcek, potrivit mărturiei lui Ion Stănescu, atunci șef al Securității, redat în volumul „21 august 1968 – Apoteoza lui Ceauşescu“.
Comitetul Executiv al CC al PCR a condamnat în unanimitate intervenția, fiind transmisă poziția, apoi înștiințată și populația. Mai mult, simpatia pentru poziția PCR, simțită la nivel de reacție a societății, l-a făcut pe Nicolae Ceaușescu să se adreseze pe 21 august, de la balconul CC. „Invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia constituie o mare greşeală şi o ameninţare pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume şi este o zi a ruşinii pentru mişcarea internaţională“, au fost cuvintele care l-au ridicat pe Ceaușescu în ochii lumii și ai statelor occidentale.
Apoi a avut loc conștientizarea unei asemenea poziționări. Teama începea să se instaleze la București. Sunt contactați iugoslavi pentru o întâlnire Ceaușescu-Tito. Întrevederea a avut loc pe 24 august, la Vârșeţ, în Banatul Sârbesc, unde Tito a promis sprijin pentru retragerea conducerii române, în caz de invadare a țării de către trupele sovietice. Însă, mult mai experimentatul lider sârb, atât ca fost partizan, cât și politic, le-a recomandat să nu dea pretext sovieticilor să intervină. Și așa a făcut partea română, care nu a mai apăsat pedala criticilor la adresa URSS și a celorlalte state din Tratatul de la Varșovia.
Marșul din martie. Tot ce a putut face Polonia în ’68
Polonia era o altă societate unde socialismul funcționa cu sincope în drumul său către un sistem comunism. Conducerea Partidului Muncitoresc Unit Polonez, unde secretar general era Wladyslaw Gomulka, avea o reticență mare spre orice fel de reformă care să relaxeze economia de piață sau să garanteze libertăți individuale sau colective.
În acest climat, în martie 1968 a apărut una dintre crizele de moment ale regimului, cauzată de Marșul studenților. Mai precis, au avut loc mai multe proteste ale studenților și intelectualilor împotriva partidului de guvernare, ceea ce bineînțeles că s-a terminat prin reprimarea manifestațiilor de către forțele de securitate poloneze. În spatele protestului față de libertatea culturală au stat și lucruri care aveau un impact mai mare pentru populație, cum ar fi prețurile la alimente, care în 1967 au crescut într-un ritm accelerat, mai ales al cărnii, iar în 1968 discuțiile despre o posibilă reformă monetară au complicat și mai mult situația. Celebra zicere a dramaturgului Bertolt Brecht funcționa, ca în orice societate: „Mai întâi păpica, apoi morala“.
Primele confruntări violente între studenți, pe de o parte, și „muncitori“ plus forțele de ordine au avut loc pe 8 martie, la patru zile după ce fuseseră dați afară din Universitatea din Varșovia disidenții Adam Michnik și Henrik Szlajfer. O altă confruntare între studenți și forțele de ordine a avut loc pe 9 martie. Mai mulți protestatari, inclusiv Michnik, au fost reținuți de poliție.
Pe 11 martie erau deja proteste în Cracovia, Katowice şi Lodz, iar în 12 martie continuă în Cracovia, Gdansk și Poznan. Urmează mai multe zile de manifestații, fiind încercată atragerea muncitorilor din fabrici, ceea ce nu a funcționat în majoritatea orașelor. O excepție a fost Gdanskul, unde pe 15 martie circa 20.000 de studenți și muncitori ar fi ieșit în stradă. Represiunea față de protestatari a avut loc la final de martie și început de aprilie, iar la nivel instituțional, în multe universități au fost desființate întregi departamente. Acțiunea statului împotriva intelectualilor i-a determinat pe mulți să plece din Polonia. Două cazuri cunoscute sunt cele ale sociologului Zygmunt Bauman (emigrat în Israel, apoi stabilit în Marea Britanie) și cea a filosofului Leszek Kolakowski (care și-a pierdut postul său din universitate pentru solidarizarea cu studenții). Concluzia era cel mai bine exprimată de Adam Michnik: „Am constatat că nu există sub nicio formă socialism cu chipul uman, există doar totalitarism cu dinții sparți“.
Reformă economică în Ungaria, dar „fără socialism cu față umană“
Ungaria era cea mai destalinizată țară din Blocul sovietic și câștigase, de asemenea, o reputație solidă pe arena internațională, în momentul 1968, la 12 ani de când tancurile sovietice înăbușiseră gândurile revoluționare.
Agnes Heller (fostă discipolă a filosofului György Lukács), reputată specialistă în câmpul filosofiei, vorbește, în articolul „1968 in Hungary”, apărut în „Revista cehă de sociologie“ (2018), de o schimbare a gândirii instituționale în Ungaria la început de 1968. După dezbateri ale economiștilor din 1967, Ungaria voia să treacă la „un nou mecanism economic“, ceea ce s-a întâmplat la 1 ianuarie. Controlul centralizat era relaxat, iar directorilor de fabrici li se permitea să aibă inițiative proprii pentru îmbunătățirea producției, a condițiilor de muncă, dar nu în ultimul rând era permisă diferențierea prețurilor pe piață. „După înfrângerea revoluției din 1956, deschiderea pentru orice fel de libertate politică părea imposibilă dacă nu se întâmpla un miracol. În această atmosferă de ușoară speranță în depășirea scepticismului avut, se întâmplă miracolul: Primăvara de la Praga. Vestea bună, neașteptată, ne schimbă imediat perspectiva. Chiar și scepticii au început să spere“.
O reformă economică radicală a fost introdusă exact în momentul schimbărilor din Cehoslovacia din ianuarie 1968. Provocarea Primăverii de la Praga l-a forțat pe liderul maghiar, János Kádár, să medieze în secret între Praga și Moscova de la început până la jumătatea lunii august, cu scopul de a evita o eventuală „opțiune“ militară. Știa mai bine ce însemna acest lucru, el fiind unul dintre cei care au profitat de evenimentele din 1956.
„Această abordare pragmatică a fost în contrast puternic cu atitudinea beligerantă a conducerilor poloneze, est-germane și bulgare, care a dus la un conflict serios intra-bloc care amenință soarta reformelor maghiare în sine. Astfel, în cele din urmă, Ungaria a acceptat să ia parte la invazie”, arată Csaba Bekes în volumul „Eastern Europe in 1968“. Regimul de la Budapesta a tratat cu prudență invadarea Cehoslovaciei. O analiză a presei din acel an arată că sistemul de la Budapesta a încercat să evite subiectele care făceau referire la Cehoslovacia, concentrându-se pe teme interne, problematici culturale sau de divertisment.
Se încarcă comentariile...
