Mugur Vărzariu, fotograful mahalalelor: „Exprimarea unei păreri rasiste nu este o opinie, ci un act de agresiune“

Fotografie de Mugur Varzariu

Mugur Vărzariu a renunţat la o carieră bănoasă în marketing pentru a lua la pas coclaurile României. Fotografiază drogaţi cu seringa în gât, prostituate muribunde, romi îngrădiţi de ziduri, copii dormind laolaltă cu animale. Într-un cuvânt, oameni amărâţi. Mugur Vărzariu vorbeşte despre poveştile neştiute ale acestor oameni.

În 2010, când avea 40 de ani, Mugur Vărzariu şi-a dat demisia. Vreme de 15 ani lucrase în marketing, publicitate, strategie, client service. Avea o mulţime de cărţi de vizită de la tot felul de companii. Şi-a dat seama că marketingul acesta este un chin. Astăzi trăieşte din fotografie, fără să fie fotograf profesionist la vreo publicaţie, fără să aibă legitimaţie de ziarist sau carte de vizită. Totală libertate. Fără colegi de birou cu tot felul de toane, fără automate de cafea. E „casual Friday" în fiecare zi.

Mugur nici măcar nu e fotograf. Îşi zice artist social. Când aude sau vede ceva care îl indignează se urcă în maşină, îşi ia aparatul, ajunge, se strecoară şi pozează. Îşi pune pozele pe site-ul său sau le trimite ONG-urilor. Şi astfel pozele lui ajung în paginile unor mari publicaţii din lume: „Le Monde", „The Economist", „The New York Times". „La mine, totul pleacă dintr-o dorinţă de a arăta o nedreptate socială. Nu mă duc niciodată să fac poze frumoase. Am mereu în spate o idee pe care vreau să o comunic."

Cum de ai lăsat mediul corporatist pentru fotografie?
Pentru mine, viaţa de dinaintea fotografiei, are o componentă de mizerie. Poate nu una fizică, ci în sensul emoţional, moral. Probabil că în viaţă sunt lucruri pe care le faci şi care te prăgătesc pentru ce urmează. La mine, cred că lucrurile au început din copilărie, ca şi cum aş fi un cavaler care vrea să sară în ajutorul cui are nevoie. Apoi, din 2005, am început să scriu, pe teme sociale, politice, analiză, având totuşi în spate 16 ani de comunicare şi marketing. Ulterior, m-am îndreptat spre fotografie şi am luat această meserie ca o armă şi mijloc să exprim poveştile oamenilor.

Nu era mai confortabil însă mediul acela?
Ba da, dar dacă stau să mă uit în spate, sunt mulţumit de evoluţia mea umană. Experienţa din facultate, ASE-ul, masteratul în economie, 3 ani de facultate de drept, munca în corporaţie apoi m-au şlefuit ca individ şi mă ajută foarte mult să înţeleg ce fotografiez. Adică, cultura şi educaţia mea au un rol crucial.

Activitatea ta de foto-activist a început în urmă cu patru ani, şi, de trei ani, expui la cel mai mare festival de fotojurnalism din lume, „Visa pour l'Image Perpignan“. Ce se întâmplă mai exact acolo şi ce înseamnă?
Printre fotografii de documentar, este un fel de Oscar al fotografilor. În 2011, la o zi după evenimentele din Siaria, am plecat în Dara, lângă oraşul unde avuseseră loc evenimentele. Am fost atunci singurul fotograf occidental prezent şi cel care a făcut ceva notabil în perioada revoltelor din Siria. Asta a atras atenţia organizatorilor acestui festival şi m-au contactat să mă întrebe dacă sunt de acord să am o noapte de proiecţie la acest festival.

Imaginile cu romi sunt o constantă în lucrările tale. De unde apropierea aceasta de comunitatea romă?
A început toul în 2010, când  Nicolas Sarkozy a vrut să le dea bani romilor din Franţa să se întoarcă în ţară. Şi mi s-a părut o chestiune extrem de greşită, moral vorbind. Şia tunci am început să mă uit. Şi, fiind strateg de meserie, am început să observ toate problemele legate de acest subiect. Şi am văzut că mai nimeni nu a făcut acest lucru, aşa că am considerat că îmi va reveni mie acestă meserie. Iar momentul a coincis cu începuturile mele în fotografie şi am înţeles, ca fotograf de documenatar să-i fac pe oameni să se uite, să vadă despre ce vorbesc, să descopere.

Nu am pretenţia să schimb mentalităţile oamenilor, dar am pretenţia ca spaţiu public în care să ne aflăm să fie unul în care tu, dacă eşti rasist, să n-ai voie să te exprimi. Pentru că exprimarea unei păreri rasiste nu este o opinie, ci este un act de agresiune împotriva mea, a tuturor celorlalţi.

Ai investigat şi ai prezentat îndeaproape ceea ce se întâmplat cu „Marele zid al romilor“, de la Baia Mare.

Am aflat din media iniţiativa primarului de a ridica un zid împotriva lor. Am stat acolo peste o lună, de când au început construcţia şi am arătat constant ce se întâmplă acolo. La un moment dat a fost chiar o întâlnire între ONG-uri care apărau drepturile romilor şi primarul cu subprefectul. În fine, o discuţie publică. Însă ceea ce s-a discutat acolo era incredibil. şi se discuta despre oameni!

 „Domne, vin oamenii din alte părţi! Vin cu trenul!“, aşa spunea primarul. „Trebuie să facem ceva cu ei!“ „Păi, nu putem să-i dăm jos din tren?“ „Nu putem, că au plătit biletul!“ La nivelul acesta erau discuţiile!

Anul trecut, însă, s-a decis că ridicarea acestui zid este un act de rasism. Şi am scris un mesaj, un apel la toate ONG-uri care apără romii să dea în judecată primarul şi de a dărâma zidul. Până acum, nimeni, absolut nimeni, nu a făcut asta. M-am gândit să înfiinţez eu o fundaţie, ca să pot să iau eu iniţiativa asta. Însă mi s-a spus că am nevoie de 20.000 de euro. Or, neavând banii ăştia, mă gândesc: din moment ce există atâtea ONG-uri şi fundaţii care fac deja asta, de ce n-o fac? Altfel, vor rămâne cu primarul rasist.