EXCLUSIV Interviu cu Mircea Cărtărescu: „Am scris «Solenoid» cu dorința de a cuprinde o constelație de convergențe și coincidențe“
0Cu o continuă datorie și bucurie de a scrie, după cum mărturisește, Mircea Cărtărescu consideră că „Solenoid“ este romanul care i-a adus numele sub ochii mai multor cititori.
Marele eveniment cultural al primei jumătăți a acestui an poartă semnătura lui Mircea Cărtărescu: pentru romanul „Solenoid“, scriitorul român a câștigat prestigiosul Dublin Literary Award. Premiul, sponsorizat de Consiliul Municipal Dublin, este cel mai mare din lume pentru un singur roman publicat în limba engleză; astfel, autorul va primi 75.000 de euro, iar Sean Cotter, traducătorul romanului, primește 25.000 de euro. „Solenoid“ este prima carte a unui autor român care primește premiul irlandez, din 1996, anul înființării acestuia. Romanul lui Mircea Cărtărescu (68 de ani) a ajuns printre primele pe lista organizatorilor, fiind nominalizat de către Biblioteca Județeană „Octavian Goga“ din Cluj-Napoca.
„Solenoid“ a văzut lumina tiparului în România în 2015, la Editura Humanitas, iar la finalul anului 2022, Editura Deep Vellum a publicat ediția în limba engleză. Devenită o adevărată revelație, a fost numită una dintre cele mai bune cărți ale anului 2022 de „New Yorker“, „Publishers Weekly“, „The Financial Times“, „Words Without Borders“, iar în 2023 „Los Angeles Times“ a declarat-o cartea de ficțiune a anului.
Cu bucurie și modestie, Mircea Cărtărescu a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre ce înseamnă „Solenoid“ pentru el și cât de greu i-a fost să accepte că a câștigat – „a fost un moment de clătinare sufletească“. De asemenea, scriitorul vorbește și despre noul fenomen al ideologizării literaturii, precum și despre fericire – a lui de a scrie și a oamenilor de a citi.
„Weekend Adevărul“: Ați câștigat, împreună cu traducătorul Sean Cotter, International Dublin Literary Award pentru romanul „Solenoid“. Care au fost primele gânduri când ați aflat vestea câștigării acestui premiu extrem de important?
Mircea Cărtărescu: Nu a fost un șoc atât de mare, pentru că totul a venit în etape. A fost mai întâi lista lungă, cuprinzând vreo 80 de volume. Atunci m-am gândit, firește, că nu am nicio șansă: cine să aleagă tocmai cartea mea dintre atâtea scrieri din toată lumea, foarte multe irlandeze și aproape toate scrise direct în engleză? A urmat lista scurtă, cu doar șase candidați. Parcă îmi mai crescuseră șansele, dar nu cu mult: doi erau irlandezi și toți cei cinci scriseseră direct în engleză. Eram singurul autor tradus. Așa că am dormit bine mai departe, resemnat cu gândul că, în definitiv, și să fii nominalizat este o performanță. Din somnul acesta m-a trezit într-o dimineață editorul meu american, Will Evans, care mi-a strigat la telefon, în ureche: „Ai câștigat! Ai câștigat!“. Atunci, mărturisesc, am avut un moment de clătinare sufletească, de parc-aș fi primit un pumn în plex. Mi-am revenit doar în câteva ore. Foarte greu mi-a fost să păstrez apoi, timp de două luni, secretul: nu trebuia să spun nimic, nici prietenilor mei cei mai apropiați, până-n momentul primirii premiului. Ciudat e că, în tot acest interval, nu am avut conștiința importanței premiului din Dublin. Doar la ceremonie am aflat cât de sus este el cotat, și nu mi-a venit să cred. Pentru lumea vorbitoare de engleză este foarte important, fiindcă e cel mai mare premiu dat unui singur roman, iar ca valoare financiară le depășește pe toate cele din spațiul american și britanic.
Poate fi International Dublin Literary Award un preludiu la Nobelul pentru Literatură?
Am spus-o de multe ori: îi rog pe cititorii mei să nu aibă așteptări nerezonabile în ceea ce mă privește. Eu sunt un autor care-și scrie cărțile cu modestie, pentru mulțumirea sa sufletească și pentru cei care-l citesc. Obsesia noastră națională cu premiul de la Stockholm nu este și obsesia mea. De aceea vă răspund: nu, nu există nicio legătură între premiul câștigat recent de mine și orice dezvoltare ulterioară a carierei mele artistice. Nu e un preludiu, nu e nici un final, este un prilej de bucurie în sine, astăzi și nu mâine.
Datoria de a scrie
Cât de mult v-a consumat scrierea „Solenoid“?
„Solenoid“ nu m-a consumat, ci m-a clarificat și edificat interior. El a venit la capătul unei perioade de vreo zece ani în care am trăit și am gândit liniile de forță ale romanului. Lăsasem în urmă „Orbitor“ și, de prin 2007, intrasem în altă lume, mai puțin spectaculoasă, dar mai intensă și mai gravă. Am scris cartea în cinci ani, din toate puterile mele, cu sentimentul, tot mai accentuat spre final, că spun exact ce vreau – și trebuie să spun că am trăit în ultimul deceniu doar ca să pot scrie „Solenoid“. A fost romanul meu de breakthrough (trad. – descoperire majoră) care, și-n România, și în străinătate, m-a ridicat pe un nivel mai înalt al receptării. Am simțit asta chiar din 2015, când l-am publicat. Confirmarea au adus-o premiile din străinătate, Los Angeles Times Book Prize anul trecut și premiul din Dublin anul acesta, pe lângă multe altele. Vânzările au crescut, de asemenea, în toată lumea. A fost și romanul meu cel mai imitat, și la noi, și aiurea, ceea ce poate nici nu e așa de rău.
Cât de mult a fost descătușare în procesul de creație și de scriere al romanului „Solenoid“?
Nu m-am simțit niciodată încătușat, ca să mă descătușez în cărțile mele. Eu scriu mai curând cu bucurie, ca și cu un fel de sentiment de datorie și seriozitate. Nu știu dacă plămânii își fac datoria respirând și inima bătând, dar eu îmi fac datoria scriind, de vreme ce pentru asta trăiesc. Dar e adevărat că am scris romanul cu dorința de a cuprinde în el o constelație vastă de convergențe și coincidențe, și m-a pasionat să-l duc la bun sfârșit.
„Valoarea literară și talentul individual răzbesc mai greu decât este firesc“
Cum ați descrie relația dumneavoastră cu Bucureștiul care vă inspiră atât de mult?
Romanul meu cu adevărat bucureștean este „Orbitor“. „Solenoid“ nu mai exultă Bucureștiul, ci-l privește mai mult cu un amestec de nostalgie și oroare – „odi et amo“, cum scria Catulus. În „Solenoid“, spațiul arhitectonic este extrem de important, dar în locul barocului și stilului Art Nouveau din „Orbitor“ am folosit arhitectura industrială de secol XIX și steam-punkul, care creează un peisaj dezolat, în ruine, „cel mai trist oraș din lume“. În prezent, nici nu mai locuiesc în București și ies foarte rar în oraș, cu un sentiment, câteodată, de înstrăinare.
E nevoie de mai multă meritocrație în peisajul literar românesc?
Lumea literară de la noi, ca și felul de a scrie și de a înțelege literatura, s-au schimbat foarte tare, mai ales în ultimul deceniu. Însăși ideea de valoare literară e în schimbare. Ideea de libertate a literaturii față de ceea ce nu e literatură e și ea în schimbare. Critica, adică expertiza, este pe cale de dispariție, și în locul ei nimeni nu poate crea meritocrația despre care vorbiți (dar cred că ea nici nu mai e dorită). E o conviețuire în bule, gen Facebook, a celor buni și-a celor răi deopotrivă. Mici nuclee de validare, edituri, bloguri și reviste, apar și dispar, cu grupurile lor afiliate. Și, firește, ideologizarea literaturii e un fenomen nou, pe care noi nu l-am mai cunoscut în forme semnificative din anii ’50 încoace. Toate acestea fac ca valoarea literară, talentul individual, conștiința artistică să răzbească mai greu decât este firesc. Dar cine sunt eu să discut aceste dezvoltări? În scrierile lui Ilf și Petrov, un ins era bătut de milițieni fără nicio vină. În timp ce-l băteau, el se gândea: cine sunt eu ca să protestez? Poate e bine să mă bată. Poate că așa trebuie, poate că există o justificare mai înaltă...
„Caut luminoasa și constanta bucurie“
De câte ori ați găsit fericirea în scris?
„Fericirea e lichidă, pe când bucuria e solidă“, scria Salinger. Prima îți scapă printre degete, pe a doua o ții bine în palmă. Poate că am fost vreodată și foarte fericit când am scris o pagină bună, dar de obicei caut luminoasa și constanta bucurie. Scriu cu bucurie, cu foarte multă bucurie, și asta nu mi-o poate lua nimeni. Cum spunea o prietenă din Venezuela, nimeni nu-ți poate lua dansul pe care l-ai dansat astă-vară.
Cât de mult le lipsește românilor dorința de fericire literară?
Nu e nici o crimă, nici o nenorocire să nu citești cărți, milioane de oameni nu au, pur și simplu, obișnuința cititului, după cum nu merg la teatru, la spectacole de operă, la expoziții etc. Ei nu sunt persoane aculturale sau inculte, așa ceva nu există, pentru că nu se poate trăi în afara unei culturi. Dar nu participă la cultura mainstream, ci la alte tipuri de cultură. Cei care nu citesc pot trăi bine și fără cărți, dar nu știu ce pierd. Un slogan făcut faimos de o editură este „ai tot atâtea vieți câte cărți ai citit“. Da, citești ca să-ți multiplici experiențele de viață, să vezi lumea, și alte lumi, prin ochii unor ființe omenești minunate, autorii de poeme și de romane, dramaturgii, eseiștii... Ești mai bogat interior citind decât necitind. Noi, românii, suntem – știa asta Caragiale – nici prea-prea, nici foarte-foarte. Citim, dar nu cât am putea s-o facem. O vreme n-am mai făcut-o, dar azi, sper să nu fie wishful thinking, am început să văd iarăși oameni citind prin autobuze, prin parcuri și la plajă. Poate că ne-am săturat să tot rulăm ecranele pe social media. Parcă azi se citește mai mult, și cărți mai bune.
Se încarcă comentariile...
