Doina Ruști, scriitoare: „Nu cred în evaluarea oamenilor după dosarele Securităţii. Istoriile crâncene nu pot fi decât reconstituite subiectiv“ INTERVIU

0
0

Elementele biografice nu lipsesc din proza Doinei Ruști și vin pe fondul unei autoanalize, aceea a propriei evoluții.

Doina Ruști a început să scrie la romanul „Manuscrisul fanariot” în 2012. FOTO: arhivă personală
Doina Ruști a început să scrie la romanul „Manuscrisul fanariot” în 2012. FOTO: arhivă personală

Proza Doinei Ruști, care îi dezvăluie dragostea pentru literatura veche, dar și curiozitatea față de legăturile istorice, este completată de elemente biografice, care, așa cum ne-a mărturisit, nu reprezintă nimic din ceea ce a trăit cu adevărat întrucât „scormonirea trecutului are un singur scop, acela de a te încredința că ai evoluat“. „Weekend Adevărul“ a discutat cu Doina Ruști despre modul în care și-a format stilul de a scrie, cum interferează biografia și cazurile reale cu proza pe care a scris-o, perioada de profesorat, precum și despre activitatea pe care o are în cadrul Editurii Litera, unde le oferă o adevărată șansă scriitorilor aflați la debut.

„Weekend Adevărul“: Ne puteți povesti, vă rugăm, cum v-ați format stilul în care scrieți și cum l-ați defini?

Doina Ruști: Am început cu un stil de notație, pe principiul „descrii ceea ce vezi“, și am adoptat treptat o scriere de detaliu. În romanul de debut „Omulețul roșu“ (2004) am înlocuit epicul de aprofundare, bazat în general pe comentariu, cu un calup de cinci-șase povestiri foarte scurte, în intenția de a conferi perspectivă epică, dar și iluzia unei realități indubitabile. De pildă, personajul meu vorbește despre prima experiență sexuală, iar în completare am adăugat scurte cazuri, fără legătură cu firul epic. Treptat, această povestire aplicată a devenit parte din stilul meu. Dar cu fiecare roman am schimbat tipul de compoziție, de unde impresia falsă că și stilul narativ ar fi altul. Am scris linear, fragmentarist, am structurat povestea în nuclee epidemice... De pildă, romanul „Fantoma din moară“ este alcătuit din trei părți, care compun din perspective diferite părți ale unei povești: o confesiune, o narațiune de construcție și o radiografie de secvență (două zile din viața unui om, una de la apogeu și alta de la final). În unele romane, tensiunea este creată clasic, pe acumulări de acțiuni, precum în „Lizoanca“, „Mămica la două albăstrele“, „Logodnica“), în altele, am plasat povestea într-un anumit tip de atmosferă, aparent manieristă, în adâncul povestirii regăsindu-se aceleași micronarațiuni de tensiune. Aici se încadrează „Fantoma din moară“, „Manuscrisul fanariot“ și „Homeric“. Dar, desigur, există și scrieri în care mi-am spus intențiile estetice, una dintre ele este „SIGCHLD, fork() and sleep()“ – un fel de artă poetică pentru mine. Despre stil ar fi mult de povestit. Unii exegeți ai operei mele au vorbit despre neogotic – „Zogru“, „Fantoma din moară“ –, alții despre realism magic –„Fantoma din moară“ –, mulți despre neozolism „Lizoanca“.

Aveți un anumit ritual atunci când scrieți?

Nu. Există perioade în care simt nevoia să-mi schimb laptopul, altele în care scriu câteva paragrafe de mână. Sunt zile în care vreau neapărat să povestesc ceva, fără legătură cu vreo operă.

Ca scriitoare, sunt în căutarea acelui cititor ideal, capabil să mă citească fără prejudecăți.

Vi s-a întâmplat vreodată să aveți blocajul scriitorului?

Nu. Când am chef de scris – scriu, când nu, nu. Habar n-am de ce-ar exista un blocaj...

Viața universitară în pagini de roman

Care sunt căutările dumneavoastră, ca scriitor?

În primul rând, caut desfătarea incomparabilă pe care ți-o dă transmiterea unui mesaj important pentru tine, pus într-un ambalaj unic sau măcar insolit la acel moment. Și, bineînțeles, caut acel cititor ideal, capabil să mă citească fără prejudecăți.

Din biografia dumneavoastră am aflat, printre altele, că ați avut o lungă perioadă de profesorat. Care sunt coordonatele profesionale?

Am studii filologie. La 23 de ani eram deja profesoară, la un liceu de unde în 1989 mi-am dat demisia ca să pot veni la București. Imediat a izbucnit revoluția. M-am angajat la Editura Humanitas, în același timp luându-mi două ore la Colegiul Național „Ion Neculce“ (Literatură universală) și la Universitatea București, unde am predat Literatură veche și Teoria literaturii. La un moment dat m-am mutat la Universitatea Media, intrând în lumea filmului. Un timp am fost decan. Tot atunci am început să țin cursuri și la UNATC. A fost o perioadă creativă și bună în multe privințe. De pildă, m-am întors la ficțiune și am început să public romane.

Profesia v-a influențat ca scriitoare? A fost o povară, v-a apăsat mediul în care ați muncit?

Toate meseriile mele au beneficiat de implicare, entuziasm şi bucurie. În interiorul fiecăreia am trăit deliciile constructorului – şi pe când scriam manuale de liceu, şi pe când vindeam ziare, dar şi ca profesor. Am auzit multă lume spunând că dăscălia este o meserie rutinantă, în care omul moare repetând toată viaţa acelaşi lucru. Pentru mine n-a fost aşa: mereu mi-am inventat altă lume în interiorul căreia să-l învăţ pe altul. Nici n-am ţinut acelaşi curs mai mult de trei ani. Cât despre influenţe, pot să spun cu mâna pe inimă că în romanele mele totul este autobiografic şi nimic din ceea ce-am trăit cu adevărat. Pe vremea când scriam „Zogru“ (2006), de exemplu, predam Istoria culturii şi civilizaţiei universale la Facultatea de Cinematografie a Universităţii Media. Fiecare curs, de la Mesopotamia antică la globalizarea culturală, mă punea într-un dialog secret cu destinul culturii naţionale, materializat în acest roman, care sintetizează istoria românilor. În acelaşi timp, viaţa universitară de atunci a pătruns şi ea în paginile acestei cărţi: Giulia, personajul din „Zogru“, este studentă la Regie de film şi face cursuri în Buftea, cu Andrei Blaier. Aceasta nu înseamnă că am trăit ceva din întâmplările prin care trece Zogru. Totuşi, nimic nu-mi este complet străin. Dragostea mea pentru literatura veche, dispreţul total pentru regulile rigide, slăbiciunea pentru sinteze ori curiozitatea permanentă faţă de legăturile istorice se regăsesc toate în acel roman.

 Personajul Zogru - „ca presentiment al dispariției și ca sens al libertății”. FOTO: doinarusti.ro
Personajul Zogru - „ca presentiment al dispariției și ca sens al libertății”. FOTO: doinarusti.ro

„Presentimentul dispariției“

Pentru că ați adus vorba despre „Zogru“, aș vrea să amintim puțin despre faptul că este poate cel mai bizar personaj al literaturii române. S-a spus despre el că este un djinn, un demon, un virus ori Ahasverus. De unde vine acest personaj?

După moartea mamei mele eram obsedată de ultima ei săptămână de viață, când ceva se schimbase, aveam impresia că în ea locuiește o ființă străină. Iar obsesia aceasta s-a prelungit o perioadă lungă de timp, transferându-mi tristețile mamei mele și chiar și acea ființă violatoare, care-mi aducea aminte de toate tristețile vieții. Pe la ora 6, când se termina ziua, mă cuprindea o asemenea nefericire încât credeam sincer că sunt infectată cu germenii morții. Încercând să mă eliberez de sub această teroare, s-a născut Zogru, ca presentiment al dispariției și ca sens al libertății.

Romanul dumneavoastră principal este „Fantoma din moară“. S-a spus despre el că este unul dintre cele mai convingătoare romane despre comunism. Care a fost mesajul pe care ați dorit să-l transmiteți?

„Fantoma din moară“ este un roman cu un mesaj moral, legat nu doar de perioada comunistă, cât mai ales de zădărnicia stabilirii adevărului. În situaţii de criză generală este absurd să ierarhizezi vinovăţiile. De aceea nici nu cred în evaluarea oamenilor după dosarele Securităţii ori după analize fulgerătoare, făcute în faţa laptopului. Istoriile crâncene nu pot fi decât povestite, reconstituite subiectiv. Nu cred în existenţa unor judecători imparţiali, apăruţi într-o lume în care delaţiunile au fost terapii ori chiar ficţiuni literare, iar oamenii s-au simţit eroi pentru că n-au dat decât două palme unui amărât pe care ar fi putut să-l calce în picioare. Pentru astfel de întâmplări nu există măsurători juste, iar romanul meu descrie acest impas al moralităţii.

Mărturiseați că în toate episoadele din romanul „Fantoma din moară“, despre perioada comunistă, se află „nefericirea de atunci“ a dumneavoastră. Cât din dumneavoastră ați pus în acest roman?

„Fantoma din moară“ este romanul meu principal. Primul meu roman, deși în ordinea publicării este abia al treilea. Experiența mea comunistă se află în această carte: atmosfera de teroare socială, secretomania indusă, viața bicisnică și fără perspectivă, asasinarea tatălui meu ori fantoma permanentă a delatorului (pentru mine ascuns în moara copilăriei) – totul face parte din viața mea.

V-a ajutat acest roman să vă găsiți liniștea în ceea ce privește perioada de atunci?

Mi-o găsisem înainte de a mă apuca de scris. Pe măsură ce scriam acest roman căpătam convingerea că nimic din ceea ce este făcut o dată nu mai poate fi desfăcut: nicio epocă nu merită să fie cercetată post-mortem, doar din motive terapeutice ori vindicative. Scormonirea trecutului are un singur scop: acela de a te încredința că ai evoluat.

11 ani

În anul 2009 v-a fost publicat un alt roman, „Lizoanca la 11 ani“, care prezintă o realitate foarte dură. Ce v-a determinat să scrieți acest roman?

El vine în continuarea „Fantomei din moară“, este un roman care prin urmărirea unui destin particular exprimă o tendință morală a istoriei. În „Lizoanca“ vorbesc de fapt despre 40 de ani de istorie românească, despre faptele recurente ale istoriei.

Doina Ruști are scrieri traduse și publicate în peste 15 limbi. FOTO: arhiva personală
Doina Ruști are scrieri traduse și publicate în peste 15 limbi. FOTO: arhiva personală

Cu ce provocări v-ați confruntat când l-ați scris?

Am citit o știre despre un copil care se prostitua, însă nu cazul în sine era particular, ci modul în care era prezentat; pe toate posturile se spunea că acel copil a îmbolnăvit o comunitate de adulți. Copilul era acuzat, era blamat. Provocarea a fost că mergând pe firul acelei povești, am descoperit alte sute de cazuri similare, petrecute la aceeași vârstă, monitorizate de o agenție de știri cam în aceeași perioadă. Vârsta a devenit foarte importantă, mai ales că și pentru mine vârsta de 11 ani a însemnat un prag – atunci am rămas fără tată. Prin urmare, în roman, pe măsură ce povestea Lizoancei se derulează, fiecare personaj se întoarce la vremea pe când el însuși avea 11 ani. Iar toate aceste personaje se află la baza conflictului profund.

Ați avut anumite temeri sau îngrijorări înainte de publicarea lui?

Nu. Am sperat că fiecare cititor se va întoarce la acea vreme în care avea doar 11 ani.

„Romanul seamănă cu acele galerii care scot la lumină o viață dispărută“

Romanele dumneavoastră, de pildă „Omuleţul roşu“, „Zogru“, „Fantoma din moară“, aduc alături o lume reală şi alta fantastică. Se poate vorbi despre o intenție de a aborda realismul magic?

Nu. Tinerețea mea este îndopată cu proză sud-americană, de aici și impulsul de-a o continua, de a o depăși. Însă proza mea fantastică e creată pe niște intenții cartheziene. Eu însămi funcționez de fapt pe credința constantă că există pentru orice mister o explicație simplă. De aceea, în povestirea de tip fantastic, în ciuda atmosferei ori a întâmplărilor care contrazic realitatea, există de fiecare dată și explicația, chiar dacă nu la vedere. Teza mea legată de fantastic se află în povestirea „Cinematograful din mall“, publicată acum mulți ani în „România literară“. Acolo este vorba despre un adolescent care se duce să vadă un film și iese de la cinema bătrân. Viața lui ia proporții fantastice, realitatea devine stranie. Dar, într-o zi, citește pe net despre cazul unei vietnameze, care pățise același lucru ca el – deși era foarte tânără, se transformase într-o femeie care părea să aibă 80 de ani. Ea descoperise cauza bolii. Eliberat și dezamăgit în egală măsură, personajul renunță să mai caute cauze magice, și-și tatuează pe mână numele vietnamezei, cu care se simte înfrățit prin boală. Cazul femeii asiatice este unul real. Se numește Nguyen Thi Phuong și despre ea se poate citi pe net. Acesta este tipul meu de fantastic. Cam pe acest tipar merge și „Manuscrisul fanariot“.

În romanul „Manuscrisul fanariot“ ați scris despre robii veacului al XVIII-lea. Se poate vorbi aici despre o reevaluare a istoriei în raport cu libertatea individuală?

Nu mi-am propus un roman militant, însă nici nu poți să scrii despre secolul al XVIII-lea fără să vorbești despre sclavie și despre negustorii de oameni. Sclavii aveau soartă cruntă: puteau fi bătuți, omorâți, făcuți cadou de către stăpânii lor. Dar nu trebuie să privim global. Există nuanțe, detalii, mentalități care merită luate în calcul. Existau mulți alți oameni care se nășteau liberi și care erau vânduți în contul unor datorii. Unii se vindeau de bunăvoie. Romanul meu își plasează acțiunea în plin secol al sclaviei. Prin urmare, am încercat să descriu situația, nu să militez pentru o cauză. Însă acesta este doar fundalul. Problema pe care o pune „Manuscrisul fanariot“ se leagă de esența unei națiuni. Toată acțiunea romanului se învârte în jurul a cinci lexeme, care dau și titlul capitolelor, iar ele definesc destul de bine istoria românilor: București, sudit, țigan, amăgire și chilipir.

Acțiunea din roman are loc în secolul al XVIII-lea. FOTO: doinarusti.ro
Acțiunea din roman are loc în secolul al XVIII-lea. FOTO: doinarusti.ro

Scrisul și investigația

Ați continuat să povestiți despre epoca fanariotă și în romanele „Mâța Vinerii“, „Homeric“, „Paturi oculte“. Care este motivul acestei slăbiciuni?

Evident, am o slăbiciune pentru secolul al XVIII-lea. Dar mai sunt și alte motive, printre care interesul pentru medicina populară, așa cum s-a conservat în cărțile de folclor ale secolului al XVIII-lea, influențate masiv de epoca pe care noi o numim fanariotă, dar care a fost una de reconectare la spațiul balcanic și mediteranean. Multe dintre rețetele magice din „Mâța Vinerii“, cu valoare apotropaică sau sanitară, vin de acolo. Elixirele abracadabrante pe care le inventează Cantemir în „Istoria ieroglifică“ au un suport real, regăsibil în puținele informații pe care le avem despre secolul fanariot, în care se înmulțiseră medicii și conflictele cu vracii și vindecătoarele. După 1800 există multe informații, ceea ce îmi taie interesul. Scrisul presupune căutare, investigație de detectiv. Pentru mine, romanul seamănă cu acele galerii care scot la lumină o viață dispărută. Dar „Manuscrisul fanariot“ pornește și din copilăria mea, petrecută într-o casă veche, cu multe camere, cufere și trăsuri. Întotdeauna există mai multe surse, mai multe influențe.

Mereu mi-a fost groază să nu semăn cu ceilalți. Și asta nu pentru că n-ar fi fost demni de admirația mea, ci pentru că am avut apăsător intuiția că omul trebuie să descopere totul pe pielea lui și să se uite la alții doar pentru a nu semăna cu ei.

Apropo de influențe, ne puteți spune trei bărbați care au avut un rol decisiv în viața dumneavoastră?

Întotdeauna am considerat un păcat să cazi pradă influențelor. N-are rost să spun ce cred despre asta, ar fi lung. Mereu mi-a fost groază să nu semăn cu ceilalți, cu oamenii din familia mea, de exemplu. Și asta nu pentru că n-ar fi fost demni de admirația mea, ci pentru că am avut apăsător intuiția că omul trebuie să descopere totul pe pielea lui și să se uite la alții doar pentru a nu semăna cu ei. De multe ori mi-a fost jenă cu acțiunile mele, dar rareori m-a împovărat amărăciunea unei existențe de epigon. În pofida acestei obstinații, și-au pus și asupra mea amprenta diferiți oameni. Balzac este unul dintre bărbații care m-au influențat profund, structural. De la el am fraza și gustul pentru detaliu. Pe locul doi este Stavroghin. Un bărbat detestabil, pe care l-am urât chiar de la primele lui acțiuni. Pe care l-am urât și după ce am recitit „Demonii“, de fapt, ori de câte ori am recitit romanul. Cu toate astea, trebuie să recunosc că otrava lui existențială este contagioasă și endemică. În fine, în altă ordine, mai lumească, Adalbert, soțul meu, este bărbatul care mi-a influențat comportamentul social. L-am întâlnit în anul 2000, când multe lucruri s-au schimbat radical în viața mea. E mai tânăr decât mine, are altă educație, alt cod moral. De la el am învățat câte nuanțe perfide are toleranța.

Dintre toate scrierile de până acum, care v-a consumat cel mai mult? Care vă este cea mai dragă și de ce?

„Manuscrisul fanariot“ m-a supt de energie. L-am scris din 2012 până în 2015. Au fost trei ani intenși, în care pot spune, fără să exagerez, că am trăit în Bucureștiul fanariot. Cel mai puțin timp mi-a luat să scriu „Zogru“, un roman minimalist, scris cu intenția de a fi publicat, de a-mi deschide drumul pentru „Fantoma din moară“. Nu pot să zic că un roman mi-e mai drag decât altul. Totuși, există o carte care mi-a deschis drumul spre fanarioți și care m-a încărcat, m-a ajutat să-mi revizuiesc viziunea estetică. Este vorba despre „Cămașa în carouri și alte 10 întâmplări din București“, un puzzle narativ. Respectiv, cele 11 povestiri, plasate în Bucureștiul zilelor noastre, par autonome, dar de fapt alcătuiesc o a doua poveste, cu ramificații în secolul fanariot. Abia la finalul volumului realizezi că aceste povestiri sunt legate. Mi-a plăcut s-o scriu, mi-a făcut foarte bine. În general scriu cu implicare proză fantastică, mai ales de acest tip, când totul se află sub incidența întâmplării.

„Un scriitor debutant este ca o promisiune care întreține speranța“

„Weekend Adevărul“: În momentul de față, cu ce vă ocupați?

Doina Ruști: Am renunțat la catedră, mai țin doar ocazional cursuri la Universitatea București, deoarece m-am dedicat integral scrisului. Mă ocup, de asemenea, de o colecție de proză la Editura Litera, „Biblioteca de Proză Contemporană“.

Prin această inițiativă de la Editura Litera, le oferiți o mare șansă și scriitorilor aflați la debut. Ce presupune coordonarea unei astfel de colecții și cu ce provocări vă confruntați?

Am luat o pauză de la scris și am încercat să stabilesc legături cu generația care vine. Pentru orice scriitor, nu doar pentru debutant, mi se pare importantă șansa de a intra la o editură mare, cum e Litera, și chiar de a intra într-un grup de scriitori consacrați. Din fericire, sunt foare mulți prozatori talentați, ceea ce face ca selecția să fie ușoară. Recunosc, mă interesează la fel de mult să aduc alături oameni care țin la ideea de grup, capabili de solidaritate literară – un lucru care s-a pierdut, din păcate, dar care este esențial în viața literaturii.

De asemenea, sunteți președinta juriului din cadrul concursului „Primul roman“, pentru scriitorii aflați la început de drum. Totodată, am observat că din juriul ediției de anul acesta face parte și câștigătoarea primei ediții. De ce ați luat această decizie?

Inevitabil, în jurul unei colecții gravitează scriitorii aspiranți, iar un concurs de debut aproape că se naște de la sine. Câștigătorul de anul trecut a fost romanul „Translucid“ de Ligia Pârvulescu, o carte importantă, dificilă, complexă, care aduce o mare schimbare în epica de azi. Anul acesta, Ligia Pârvulescu face parte din juriu. Este o practică încetățenită, la multe concursuri se face la fel, în ideea de a se conserva tendințele de stil, preferințele culturale. Într-un fel, câștigătorul alege oameni înrudiți cu el. Este acesta un principiu al tradiției, un fel de creangă de aur, de ștafetă. Aș vrea să păstrăm ideea ca premiantul să jurizeze în anul următor.

Cititorii, generoși cu prima operă

Cu ce provocări vine evaluarea unui text realizat de un scriitor aflat la debut?

Un debutant este ca o promisiune care întreține speranța. Debutantul nu se ridică întotdeauna la înălțimea așteptărilor. Uneori doar face câteva valuri și atât. Alteori, însă, înflorește. În privința aceasta e determinantă calitatea umană a unui scriitor înzestrat. Talentul poate fi canalizat în varii feluri, iar felurile astea sunt determinate de caracterul fiecărui scriitor. Prin urmare, alegerile mele sunt subiective, iar selecția se face pe cale naturală.

Cum este primit un scriitor aflat la început de drum pe piața literară din România?

Aș îndrăzni să spun că există destul de multă bunăvoință față de debutant: cititorii, dar și comunitatea literară, sunt generoși cu prima operă, sunt chiar în stare să-i ierte greșelile. Mai târziu, la al treilea, la al patrulea roman, încep să fie mai exigenți. De altfel, este știut faptul că oamenii valoroși sunt de regulă și generoși, or, cititorii chiar sunt adevăratele valori culturale. Mai curând debutanții, aspiranții, cei fără operă și mai ales „scriitorii închipuiți“ sunt foarte critici la adresa confraților și gata să taie în carne vie. Pe acești intransigenți fără cauză, Istoria „îi scuipă“ fără resentimente. Așa a fost mereu, probabil că lucrurile nu se vor schimba curând.

Care credeți că este rolul scriitorului în societatea actuală?

Societatea se reduce în mare la o luptă acerbă pentru celebritate, iar calea cea mai sigură este implicarea socială, chiar dacă doar aparentă. În ceea ce mă privește, am încercat să țin pasul cu această lume, scriind în fiecare săptămână o povestire pentru blogurile „Adevărul“. Între timp s-au adunat peste 150 de povestiri. Cei care mai cred încă în literatură cu siguranță au remarcat efortul meu. Pe unele le-am și filmat. A fost modul meu de a mă menține într-o lume literară organizată ca o legiune. Pe scurt, cred că rolul scriitorului este să scrie până când își găsește cititorii, cititorii lui.

Doina Ruști are o carieră de 40 de ani la catedră. FOTO: arhivă personală
Doina Ruști are o carieră de 40 de ani la catedră. FOTO: arhivă personală

CV: La catedră, aproape jumătate de veac

Nume: Doina Ruști

Data și locul nașterii: 15 februarie 1957, Comoșteni, Dolj

Studiile și cariera:

În 1976 a absolvit Liceul „Garabet Ibrăileanu“ din Iași, secția Limbi Clasice. Ulterior, în perioada 1976-1980, urmează cursuri la Facultatea de Filologie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. Două decenii mai târziu obține titlul de doctor în Științe Filologice la Universitatea din București.

Doina Ruști este scriitoare, scenaristă, analistă de scenarii, precum și profesor universitar doctor, având o carieră de 40 de ani de profesorat.

În perioada 2007-2019 a fost redactor-șef al revistei „Cinematographic Art“.

De-a lungul carierei a câștigat numeroase premii, printre care Premiul Uniunii Scriitorilor – Asociația Scriitorilor din București pentru romanul „Zogru“ (2006), Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România pentru romanul „Fantoma din moară“ (2008), precum și Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române pentru romanul „Lizoanca la 11 ani“ (2009).

Mai multe romane și povestiri ale scriitoarei au fost traduse și publicate în peste 15 limbi, printre care engleză, germană, spaniolă, franceză, italiană, chineză, daneză, rusă și ebraică.

În prezent coordonează colecția „Biblioteca de Proză Contemporană“ la Editura Litera și este președinta concursului „Primul roman“, organizat de aceeași editură.

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite