Meteorele României și meteorele Greciei, mănăstiri-surori la înălțime. Aproape de îngeri, unde cerul se unește cu pământul FOTO
0Vâlcea este județul cu cele mai multe mănăstiri monument istoric din România. Aici se află singura mănăstire din țară unde se respectă regulile athonite și lăcașuri de cult izolate, departe de ochii lumii.
O parte dintre mănăstirile monument istoric care fac din acest județ unul unic la nivel național se află în zone extrem de greu accesibile. Cel mai bun exemplu în acest sens este cel al Mănăstirii Pătrunsa, din Parcul Național Buila-Vânturarița, aflată pe creste de munte, unde se poate ajunge doar pe picioare. Aceasta face parte din trioul de mănăstiri istorice: Iezer – Pahomie – Pătrunsa. Nu-i de mirare că atunci când se vorbește despre ele sunt comparate cu Meteorele, celebrele mănăstiri de pe stâncile din Grecia.
Și nu sunt singurele: în aceeași categorie am include Arnota, Jgheaburi, Stânișoara, Bradu, dar și bisericile rupestre din Peștera Liliecilor.
Toate acestea sunt lăcașuri de cult intrate în patrimoniul național, locuri de izolare monahală unde se ajunge cu greu, pe poteci sau drumuri forestiere, pe picioare sau doar cu autoturism individual, deși în multe situații acesta trebuie să fie unul de teren.
Ar mai fi de menționat faptul că din cele 24 de mănăstiri din Meteora - Grecia, astăzi doar șase mai sunt funcționale. În Vâlcea, am identificat opt astfel de lăcașuri de cult izolate (vezi galeria foto).
Cel mai izolat lăcaș de cult istoric
Cea mai izolată dintre mănăstirile seculare românești se află în Vâlcea. Mănăstirea Pătrunsa – Meteora României din Masivul Buila este ridicată pe locul unde, potrivit legendei, s-a născut viitorul Episcop Climent al Râmnicului, în secolul al XVIII-lea. Mama acestuia s-a refugiat aici, fugind din calea asupritorilor turci. Locul a fost în mai multe rânduri refugiu pentru cel care avea să devină Mitropolitul Ardealului – Bartolomeu Anania.
Fiind extrem de izolată, se poate ajunge la ea doar pe cărări de munte, pe un traseu cu peisaje de basm, pornind din localitățile de la baza munților care au dat numele celui mai mic parc național din România: Buila – Vânturarița, parte din Geoparcul aspirant UNESCO - Oltenia de sub Munte.
Se poate ajunge aici fie de pe DN 67 (drumul care leagă Râmnicu Vâlcea de Târgu-Jiu), fie de pe DN 64A, drumul care leagă Râmnicu Vâlcea de stațiunea Băile Olănești. Cel mai dificil dintre trasee pornește din comuna Bărbătești, iar cel mai ușor este cel care trece pe lângă mănăstirile Iezer şi Pahomie.
Mai există un traseu care pornește de lângă mănăstirile Bistrița și Arnota, din comuna Costești. Accesul auto este posibil în primul caz până la poalele munților, din localitatea Bărbătești. În celelalte cazuri se poate ajunge cu mașina până la Pahomie sau Bistrița/Arnota.
La umbra stâncii
Schitul Pahomie de asemenea iese din tiparul mănăstirilor seculare. Biserica de aici este unică în România, fiind în proporție de aproape trei sferturi acoperită de stâncă. Istoria locului se scrie la începutul anilor 1500 și este legată de legende cu haiduci și comori ascunse prin munți, ca în mai toate cazurile, dar și de boierul Barbu Craiovescu, ctitorul Mănăstirii Bistrița (Vâlcea). El a ajuns aici în timp ce încerca să scape de Mihnea cel Rău. S-a oprit la Izvorul Frumos care se află acum la poarta mănăstirii. Ar fi devenit pustnic împreună cu un căpitan din oastea sa, Sava Haiducul, și au pus bazele lăcașului ieșit din comun.
Accesul la Schitul Pahomie este posibil fie auto, de pe DN 64A, din șoseaua ce duce spre Olănești, se face stânga pe un drum forestier, fie pe picioare, de la poalele Masivului Buila.
Locul unde și-au găsit sfârșitul 300 de călugări
Schitul Iezer este cel mai aproape de așezările umane ale stațiunii Băile Olănești, fiind ascuns în pădurile Munților Căpățânii. El a dat al doilea sfânt al românilor, Sfântul Antonie, fiind ridicat pe locul unui străvechi lac de munte, de la care și-a luat denumirea.
„De patru secole încoace, legendele vorbesc despre Crucile Moșilor și spun povestea celor 300 de călugări uciși în vremea unei sărbători religioase, la Iezerul Vâlcii”, spune directorul Direcției Județene de Cultură Vâlcea, prof. dr. Florin Epure, pentru „Weekend Adevărul”.
Aceștia au fost decapitați pentru că nu au vrut să spună unde a fost ascunsă o comoară. Dar originea acesteia este încă învăluită de mister: unii susțin că i-ar fi aparținut domnitorului Mircea Ciobanu, ctitor al lăcașului de cult, alții îl pomenesc pe Mihai Viteazul, și spun că ar fi adus aici întreaga visterie a țării, în drum spre Transilvania. Un sâmbure de adevăr există, din moment pe aceste locuri se găsesc și astăzi crucile cioplite în stâncă în memoria călugărilor uciși.
Legendele vorbesc însă și despre minunile pe care Sfântul Antonie continuă să le facă aici de trei secole. Tot acest tărâm mustește de povești cu lupte, comori și tragedii. Încă se mai caută comorile Haiducului Sava.
Mănăstirea cu clopotniță-culă
În cătunul de munte Gurguiata, ce aparține de Băile Olănești, se ascunde Mănăstirea Bradu sau Schitul de sub Râpa Bradului, ridicată în secolul al XVIII-lea pe locul unui alt lăcaș de cult din lemn.
Accesul se poate face aici doar cu mașini de teren, pe un drum forestier pornind din stațiune sau pe picioare, pe o potecă ce pleacă din dreptul Grupului Central de Izvoare (7 km dus).
Schitul deține un turn-clopotniță mai neobișnuit, sub formă de culă, care adăpostește acum o colecție de vechi obiecte tradiționale adunate din gospodăriile din zonă. Ample renovări au fost demarate aici în ultimii ani, primele în peste două secole de existență, lăcașul fiind înscris în Planul Național de Restaurare.
Arnota, de la legionari și rezistența anticomunistă
Mănăstirea Arnota se află de asemenea pe munte, la trei kilometri depărtare de Mănăstirea Bistrița, pe Muntele Arnota sau „Taborul Vâlcii” cum îl numește scriitorul Dinu Săraru, unde istoria s-a scris cu sângele celor care au luptat împotriva comuniștilor.
Grupul Arnota, mișcarea de rezistență anticomunistă din Munții Buila, a fost lichidat în ziua de Paște a anului 1949. De asemenea, nume precum Arsenie Boca, Ion Antonescu sau Bartolomeu Anania sunt legate veșnic de aceste locuri.
Potrivit legendelor, Matei Basarab a ajuns aici, urmărit de turci, înainte de a fi domn al țării. A trecut munții pe la Curtea de Argeș, Mănăstirea Cozia, Schitul Iezer, iar de aici pe crestele Munților Căpățânii în Masivul Buila. Un viteaz arnăut din suita lui s-a dat drept Basarab și s-a lăsat ucis în locul stăpânului său. În memoria sacrificiului, pe locul unei alte biserici mai vechi, Basarab a ridicat aici o biserică. Mănăstirea i-a devenit necropolă domnitorului despre care se știe că a ctitorit cele mai multe biserici.
Până în secolul trecut, accesul către mănăstire era destul de anevoios, fiind clădit de legionarii aduși în taberele de muncă. El trece pe la poarta carierei de piatră Bistrița. Din DN 67 se cotește spre satul Bistrița din comuna Costești, iar de lângă Mănăstirea Bistrița se bifurcă un drum care merge sus pe munte.
Straniile biserici rupestre, vechi de opt secole, fără turlă și cu altar spre vest
Tot în zonă se regăsesc și bisericile rupestre din Peștera Liliecilor - cunoscută și sub numele de Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul -, construite în secolul al XIII-lea și respectiv al XVII-lea. Aici au fost ascunse de-a lungul veacurilor moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul și multe alte odoare, fiind tainiță pentru Mănăstirea Bistrița.
Se ajunge la peșteră pe o potecă de munte ce pornește chiar din curtea Mănăstirii Bistrița. Accesul în interior este o adevărată aventură, intrarea îngustă se trece mergând pe brânci.
În interior există două biserici: Ovidenia și Sfinții Arhangheli, dar și mormintele unor sihaștrii. Peștera are o deschizătură la 30 de metri deasupra albiei râului Bistriţa, pe unde pătrund lumina și razele soarelui. Unul dintre lăcașuri are altarul dispus spre nord-vest, iar celălalt nu are turlă.
Alexandru Odobescu, pictorul peisagist August Lancelot și Paul de Alep au scris cu uimire despre aceste locuri pomenind despre „calea (...) pe sub pământ” dar și despre „imensa catedrală deschisă spre răsărit”.
După regulile Athosului
Primul așezământ monahal în care femeile n-au avut acces timp de un secol se află sub stâncile impozante ale Masivului Cozia, din parcul național cu același nume. Peisajul de aici este frapant, iar vibrația locului - unică, la fel ca în cazul tuturor celorlalte lăcașuri de cult izolate.
Construită în urmă cu patru secole, de pustnicii plecați de la Mănăstirea Cozia (Daniil și Misil, Neofit și Meletie - canonizați de Biserica Ortodoxă Română) până în secolul al XVIII-lea, s-a numit Mănăstirea Nucet, ulterior i s-a spus „Stânişoara” / Stănişoara, din cauza stânei care a înlocuit locul distrus de turci în timpul războiului cu austro-ungarii.
Mai bine de un secol, între 1809 și 1936, aici nu au avut voie femeile, înainte de rânduiala Sfântului Calinic de la Cernica pentru Frăsinei.
La Stânişoara se poate ajunge cu mașina, pe drumul forestier al Parcului Național Cozia, de pe DN 7 (DN 7CC) sau pe cărări de munte. Cel mai scurt traseu pleacă de la Mănăstirea Turnu și este de șase kilometri, prin pădure. Drumul abrupt face ca urcarea să se realizeze în aproximativ două ore.
Schitul cu ape sulfuroase
Un alt schit la care se ajunge cu greutate se numește Jgheaburi, fiind ascuns în pădurile comunei Stoenești, pe fundul unei văi adânci și strâmte, mărginită de râpi înalte.
Potrivit pisaniei bisericii, sfântul locaș a fost construit pe locul unde au mai existat alte două biserici de lemn, una datând din anul 1300, din timpul lui Radu Negru, iar cealaltă din anul 1600, refăcută de Mitropolitul Teofil în timpul domniei lui Matei Basarab. Actuala biserică din zid de piatră a fost construită în anul 1827.
Locul este frecventat de turiști și datorită izvoarelor cu ape sulfuroase, captate aici din vechime.
Accesul se poate face fie direct din Stoenești, localitate situată pe DN 67, fie de pe DC 160, Râmnicu Vâlcea - Păușești Măglași - Neghinești – Suseni. Ultima porțiune se străbate la pas timp de o oră și jumătate, după ce se merge pe un drum forestier.
Mănăstirile grecești, în UNESCO. Cele vâlcene, nu
Meteorele reprezintă unul dintre cele mai mari și cele mai importante complexuri de mănăstiri ortodoxe din Grecia, al doilea după Muntele Athos.
În singura mănăstire seculară din țara noastră unde se respectă regulile athonite este interzis accesul femeilor, de mai bine de un secol și jumătate, printr-un blestem lăsat de Sfântul Calinic. De aceea, când se vorbește despre Frăsinei se spune că este „Athosul României”.
Prin comparație, izolatele mănăstiri vâlcene au fost construite pe locul unor alte lăcașuri de cult mult mai vechi.
Tot la deosebiri, am menționa și faima de care se bucură mănăstirile grecești, care nu poate fi comparată cu a celor din Vâlcea, cunoscute mai mult pe plan local și național, deși în ultimii ani, străinii atrași de mirajul Carpaților le descoperă cu multă uimire.
În plus, dacă la interior nu prea îți poți da seama imediat dacă este vorba despre o mănăstire românească sau grecească, exteriorul le diferențiază, cele din Câmpia Tesaliei fiind extrem de impozante.
Ar mai fi de precizat că mănăstirile de la Meteora Greciei fac parte din patrimoniul universal UNESCO încă din 1988, în timp ce Vâlcea deține o singură mănăstire în acest patrimoniu, alta în afara celor menționate – Horezu – care este și singurul monument de acest gen din Oltenia.
Totodată am menționa și o practică întâlnită la multe mănăstiri faimoase și din România, mai ales cele din nordul țării – aceea de a plăti intrarea, ceea ce nu se întâmplă însă în cazul lăcașurilor de cult vâlcene, din fericire.
Mănăstiri-surori la înălțime
Interesant este însă și ce au în comun mănăstirile din inima Carpaților Meridionali cu cele din Câmpia Tesaliei. Numele de „Meteora“ în limba greacă înseamnă „suspendat în aer“ sau „sus în ceruri“, făcându-se referire la amplasarea acestora pe stâncile formate în urma unui fenomen mai rar întâlnit pe glob.
Mănăstirile vâlcene, ascunse în cele două parcuri naționale ale județului, au fost construite în creierii munților, în cea mai mare parte.
Primele lăcașuri de cult de la Meteora datează din secolul al XIV-lea, fiind construite pentru a scăpa de turci și albanezi. De aceea, multe secole accesul la acestea s-a realizat cu ajutorul scripeților, care mai sunt și astăzi folosiți, însă doar pentru a ușura transportul unor mărfuri. Scările actuale au început să apară din 1920 încoace, pentru a face accesul mai ușor.
Și în cazul mănăstirilor vâlcene, tot din cauza cotropitorilor turci s-a decis amplasarea lor în zone cât mai izolate. Acestea au fost construite începând cu secolul al XIII-lea până în secolul al XIX-lea.
În ambele cazuri, lăcașurile de cult au fost construite de pustnici. Primii călugări au venit să locuiască la Meteora în secolul al XI-lea. Și în România, sihăstria are rădăcini adânci.
Toată Valea Oltului, ca întreaga inimă a Carpaților Meridionali, este presărată de semne milenare ale creștinătății. În aceste zone și-au săpat chilii în stâncă sau au trăit în grote și au adunat în jurul lor o comunitate de pustnici. Printre cei mai cunoscuți sihaștri de pe aceste meleaguri sunt Daniil și Misail. La fel de renumit este și Cuviosul Antonie de la Iezer, a cărui chilie în stâncă de asemenea se afla foarte aproape de mănăstirea de la poalele Builei.
La fel ca Meteorele, și lăcașurile de cult vâlcene au fost reocupate după o perioadă de abandon, iar unele sunt locuite de maici: Mănăstirile Sfântul Ștefan și Roussanou în Meteora și Mănăstirile Bradu, Iezer, Arnota și Jgheaburi în cazul celor din Vâlcea. Numai că în România, vechile lăcașuri au adăpostit în trecut și călugări.
Se încarcă comentariile...
