INTERVIU Boris Brovtsyn, violonist: „Sir Neville Marriner a intrat în istoria muzicii“

Violonistul Boris Brovtsyn a concertat sâmbătă alături de Academy of Saint Martin in the Fields, dirijată de Sir Neville Marriner, interpretând Concertul pentru vioară şi orchestră în mi minor, de Felix Mendelssohn-Bartholdy.

A cântat sâmbătă seară la un instrument cu totul deosebit făcut de Vicenzo Ruggieri, lutier din Cremona, apropiat şcolii lui Amati, care a trăit până în 1719. „Nu de mult am început să cânt pe această vioară şi sper că va fi o «relaţie de lungă durată»! Este o vioară cu sunet oarecum universal, care poate fi potrivit pentru orice lucrare“, a spus Boris Brovtsyn, într-un interviu acordat suplimentului Festivalului „Enescu“.

Interviu realizat de Anca Ioana Andriescu

Nu aţi fost la prima întâlnire cu Sir Neville Marriner?

Am avut câteva concerte împreună. El însuşi reprezintă figură intrată în istoria muzicii. Am foarte multe de învăţat de la el, cu atât mai mult cu cât a fost iniţial violonist (chiar dacă nu sunt foarte mulţi cei care mai ştiu asta). Nu am lucrat până acum cu dânsul şi cu Academia St. Martin in the Fields, ne-am întâlnit când dirija altă orchestră şi aştept cu nerăbdare această experienţă deosebită. Este o personalitate fascinantă care are şi umorul tipic englezesc. Una dintre primele întrebări pe care i le-am

adresat a fost: dacă mai sunt membrii fondatori ai Academiei care mai cântă acum în orchestră. Mi-a răspuns foarte calm: Oh nu, toţi au murit deja! 

Într-un fel, acel ansamblu nu mai există practic astăzi, dar în curând nici noi nu vom mai fi aceiaşi, căci ne vom transforma, ne vom „înnoi“ şi noi! Ceva rămâne însă: esenţa. În opinia mea, The Academy este în acest moment – probabil alături de London Symphony – cea mai bună orchestră din Londra, cu o ţinută deosebită. (Am câţiva prieteni şi cunoştinţe bune care lucrează aici.) Sir Neville este cu adevărat unic şi prin felul în care a... explorat şi şi-a pus amprenta asupra industriei înregistrărilor începând din anii ’60, ’70, marcând o adevărată epocă de aur a discurilor LP.

Nu aţi fost prima oară la Bucureşti... 

Prima mea vizită a avut loc tot cu prilejul Festivalului „Enescu“ – era în 2009. Am revenit după vreo doi ani la o altă ediţie a Festivalui. Este un oraş în care te simţi bine, pe care îmi place să îl vizitez; este plin de energie, cu oameni calzi, foarte prietenoşi, cu un public exigent. Şi nu trebuie uitat Ateneul, despre care se spune că este una dintre cele mai bune săli de concerte din Europa – şi nu este doar opinia mea (eu am avut deja două experienţe pe acest podium), oricine a cântat aici recunoaşte că este un loc cu totul deosebit!

Mă bucură mult când constat că publicului i-a plăcut un concert; dar încerc să nu fiu prea dependent de reacţia lui.

Este acum Marea Britanie, Londra, căminul dumneavoastră?

Da, mă aflu aici deja de 13 ani şi debutul meu britanic a avut loc de mult, în 1998, cu Orchestra Filarmonică a BBC-ului, lângă Manchester. Aş putea spune că mă simt acasă căci sunt şi profesor la şcoala la care am studiat eu însumi: Şcoala de Muzică „Guildhall“.

Din punctul meu de vedere, dacă eşti un solist, contează cel mai mult ce dirijori vor să cânte cu tine!

Către ce repertoriu preferaţi să vă îndreptaţi atenţia?

Încerc să-mi ramific preocupările în toate direcţiile posibile, încerc să nu mă cantonez într-un domeniu. Este adevărat că mă străduiesc – pe cât se poate 

– să nu interpretez muzica unor autori în viaţă! 

Să nu se înţeleagă că le-aş dori să fi murit deja... dar mi se pare că am mai multe satisfacţii atunci când relaţia mea se stabileşte doar cu... partitura, şi nu cu... persoana! Sunt mulţi cei care apreciază 

feed-back-ul; în ce mă priveşte – oricât de neobişnuit ar părea – prefer să nu am astfel de intervenţii, să îmi pot crea propria imagine şi – 

sper să nu fiu greşit înţeles – să nu fiu în situaţia 

de a primi obiecţii de la autor, căci mă străduiesc singur să găsesc expresia sonoră cea mai puternică şi am tendinţa de a avea opinii foarte precise, ne-negociabile, referitoare la ceea ce cânt. 

Nu mă postez nicidecum în rolul creatorului, ci încerc doar să fiu cel care dă glas voinţei altcuiva. Încerc să nu uit niciodată că sunt pe locul al doilea, după compozitor. Pe de altă parte, sunt unele lucrări pe care le consider că merită atenţie şi mă simt dator să pledez în favoarea recunoaşterii lor, mai ales atunci când cel care a scris-o nu o mai poate face. 

Sunteţi printre violoniştii laureaţi ai unor importante competiţii internaţionale. 

V-a fost de folos acest aspect în lansarea, în devenirea carierei?

Aş spune: nu. Mi se pare că multe concursuri sunt total nefolositoare. Cred că, oricât de nobile ar fi intenţiile organizatorilor, odată ce începi să judeci oamenii şi să le pui note, apar atât de multe criterii non-muzicale! De multe ori se întâmplă într-o competiţie o situaţie de tipul acesta: ai trei interpreţi asupra cărora să decizi. Să spunem că doi dintre ei atrag atenţia, dar stârnesc controverse puternice într-o direcţie sau alta – şi juriul îşi împarte preferinţele către unul sau celălalt – în timp ce al treilea merge din toate punctele de vedere pe o linie de mijloc şi... aşa cum trebuie să fie un câştigător, ceea ce face ca, în cazul lui, să existe consens. Iată cum ajunge el să fie cel ales, chiar dacă nici un moment nu fusese pus în discuţie pentru premiul I!

A fost, este muzica un mod de a vă simţi mai liber?

Muzica nu mă face să mă simt liber deloc! Mă simt foarte responsabil pe teritoriul muzicii pentru că simt că trebuie să mă achit cât se poate mai bine de sarcina mea, prezentând piesa cât pot eu mai bine, solicitându-mi abilităţile pentru a-i transmite cât mai bine mesajul şi nu pentru 

a-mi permite să fac doar ceea ce mi-ar plăcea mie... Asta ar semăna cu gestul de a rearanja mobila atunci când eşti în vizită în casa altcuiva!