Bogdan Theodor Olteanu, regizor: „Comedia este locul în care poți să te bați cu Hollywoodul“

0
0
Publicat:

Cu toate că multe filme românești de artă au avut succes peste hotare, producțiile comerciale din România au o singură armă secretă în fața celor internaționale, cu buget uriaș: umorul cu elementele autohtone

Bogdan Theodor Olteanu pe platoul de filmare la Klaus și Barosso. FOTO: Vlad Cioplea
Bogdan Theodor Olteanu pe platoul de filmare la Klaus și Barosso. FOTO: Vlad Cioplea

După succesul filmului „Taximetriști“, echipa filmului, în frunte cu regizorul și scenaristul Bogdan Theodor Olteanu, au venit pe marile ecrane cu o nouă producție: „Klaus & Barroso“. Filmul, deja în cinematografele din toată țara, a surprins cu numărul mare de bilete vândute.

Bogdan Olteanu, coregizor și coscenarist la ambele pelicule, explică pentru „Weekend Adevărul“ de ce comediile sunt singurele filme românești care pot concura cu producțiile de la Hollywood. El spune cum vor ajunge acestea să se rafineze și să devină din ce în ce mai bine făcute, fie că apelează la vloggeri, comedianți sau vedete, fie că merg pe formula preferată de el și colaboratorii săi, cu actori profesioniști.

Tot el povestește de ce a fost ales numele de „Klaus“, ce stă la baza ideii de regie colectivă și care au fost dificultățile financiare prin care au trecut pentru a realiza „Klaus & Barroso“.

„Weekend Adevărul“: Cum a apărut ideea filmului?

Bogdan Theodor Olteanu: Ideea filmului a apărut din momentul în care am început să lucrăm în trei – eu, Adrian Nicolae și Cosmin Nedelcu – și cumva ne doream să scriem împreună. Ei își doreau foarte mult să joace împreună, se cunosc de foarte mult timp, sunt buni prieteni, au fost colegi la facultate. A apărut această idee a unui scenariu care se bazează pe povestea a doi frați.

Practic, ce se întâmplă este că unul dintre frați, Klaus (Adrian Nicolae), este un barman care acumulează niște datorii în urma unor decizii nefericite și, ca să facă rost de bani, închiriază la negru clubul în care lucrează și unde fratele lui, Barroso, este bodyguard. Cumva au această misiune să facă o petrecere a burlacilor fără știrea patronilor. Bineînțeles, lucrurile nu sunt chiar așa de simple în viață și apar tot felul de încurcături.

- De ce numele de Klaus? Are vreo legătură cu personaje cunoscute?

Nu, nu e un comentariu politic, este doar o notă stilistică. Am căutat să subliniem cumva infantilismul personajelor și relația de băieței folosind porecle cum se dau când ești mic la bloc.

Umorul, cap de afiș

- În „Taximetriști“ ați intrat un pic în universul șoferilor de taxi din București, iar acum mergeți în zona de viață de noapte. Ambele sunt niște elemente care cumva definesc Bucureștiul. Există similitudini între cele două filme, cel puțin pe partea de documentare?

Cred că sunt niște filme destul de diferite, „Taximetriști“ avea și o miză socială. Pentru mine și pentru Adi, în momentul când am scris piesa de teatru inițial și pe urmă filmul, a fost importantă documentarea. „Klaus & Barroso“ e o comedie destul de onestă și destul de curată, în care accentul e mai degrabă pe personaj, pe intrigă și pe umor, decât pe orice altceva. Mie mi-e greu să le compar.

„Taximetriști“ are o zonă documentară, în timp ce acesta e mai degrabă tributar unei dramaturgii cu tradiție de comedie pentru toată familia. La fel ca la „Taximetriști“, sunt niște personaje foarte bine conturate, pentru că au fost concepute de niște scriitori care au lecțiile bine făcute. Doar sunt tipuri diferite de film. „Klaus & Barroso“ este un film un pic mai accesibil și mai pentru toată lumea.

- Acest film vine la o perioadă relativ scurtă față de „Taximetriști“ și este realizat de aceeași echipă. Are acest lucru de-a face cu succesul pe care l-ați avut cu „Taximetriști“?

Fără îndoială. „Taximetriști“ a fost făcut cu finanțare privată 100%, producătorul principal este Bold Film Studio, care este o întreprindere privată, și diverși oameni care au investit în film.

Drept urmare a faptului că primul a avut succes și toată lumea și-a luat banii înapoi, ne-am simțit încurajați că există o piață și există un potențial pentru așa ceva, pentru producție privată de film și am hotărât că mergem mai departe cu asta. Este o piață mică încă, n-am avut vreun profit enorm, dar exercițiul a fost pozitiv din toate punctele de vedere, și ca percepție a publicului, și financiar, și din toate punctele de vedere n-am avut nicio plângere.

Triadă regizorală

- Tu faci de toate în filmul acesta, la fel ca în „Taximetriști“: ești producător, scenarist, însă regia este una colectivă. Ce înseamnă mai exact asta?

A fost un sistem colectiv de muncă, adică e un film în care contează mai mult scenariul decât viziunea regizorală. Cumva a fost o muncă colectivă. Nu există cineva care să semneze regia filmului. Așa apare și pe generic: regie colectivă.

- A fost regia colectivă o provocare pentru tine?

Nu a fost nicio provocare. A fost o plăcere să lucrez cu Adi și cu Cosmin. Adi îmi este un prieten foarte bun și am mai lucrat cu el. Pe Cosmin îl cunosc mai puțin, dar el e prietenul lui Adi și lucrând împreună s-a apropiat și relația noastră. Sunt doi oameni cu foarte multă imaginație și cu foarte mult umor, cu care e o plăcere să lucrezi.

- În această formulă aveți deja două comedii. Vă gândiți și alt gen de filme?

În întreprinderea noastră de a face filme care să fie accesibile pentru public, cred că comediile sunt traseul cel mai logic. Mi se pare că dintre genurile clasice de film, comedia este cea în care nota locală și nota limbajului cotează cel mai mult.

E foarte greu să te bați cu filmele americane când e vorba de thrillere, de filme polițiste sau tot felul de filme care cer în primul rând bugete foarte mari și producții foarte complicate, ceea ce nu ne permitem. Și dacă ne-am permite, ar fi foarte greu să te bați cu filmele de limba engleză și cu faptul că publicul a învățat că filmele alea cu împușcături sunt în engleză. E un fenomen european, nu doar în România.

Filmele de gen americane sunt cel mai bine privite în piață. Comedia este o excepție și în România, și în toată Europa, Franța, Polonia, Danemarca și oriunde. Comedia este locul în care poți să poți să te bați cu Hollywoodul, pentru că lucrezi în limba ta, ai situații sau personaje care au context local, te ajută să construiești filme pe care Hollywoodul nu le poate produce. Este singurul avantaj pe care îl avem în fața lor.

Bogdan Theodor Olteanu pe platoul de filmare la Klaus și Barosso. FOTO: Vlad Cioplea
Bogdan Theodor Olteanu pe platoul de filmare la Klaus și Barosso. FOTO: Vlad Cioplea

Banii filmează

- În ceea ce privește finanțarea, ați mers pe aceeași structură, de finanțare privată?

Este aceeași structură de finanțare ca la „Taximetriști“: Bold Film Studio producător principal, trei co-producători, Avanpost, Tangaj și Grupa B și niște investitori privați. E o finanțare 100% privată.

- Cât de greu a fost să strângeți banii pentru producție?

Mai ușor decât la „Taximetriști“, dar tot foarte greu. Nu a fost foarte greu, deoarece nu ne-am propus nici să scriem, nici să facem un film cu buget foarte mare. Am încercat să nu ne întindem foarte mult. Să strângi bani e greu, că trebuie să aibă oamenii încredere în tine că îi dai înapoi. Dar, nu e nicio noutate, așa arată lumea filmului în toată istoria ei. Am vorbit cu mulți oameni, ne-am vândut povestea, i-am convins că e un timp în care merită să investești bani în așa ceva. Nu s-a întâmplat nimic extrem și într-un final avem banii.

Moștenirea jurnalistică: rigurozitatea documentării

- Tu ai o carieră foarte interesantă, ai fost jurnalist, ai fost consultant în tot felul de domenii și vreau să te întreb ce influență are această experiență variată asupra activității tale?

Fără îndoială că are, așa e construită viața, suntem istoriile și biografiile prin care am trecut. Din toate experiențele mi-au rămas lucruri și am învățat lucruri. Faptul că am făcut jurnalism de investigație atâția ani probabil m-a făcut să învăț să mă documentez cum trebuie, să fiu mai bun la documentare, sau să iau interviuri, sau să vorbesc cu oameni, să scot informații de la ei. Probabil că am învățat niște lucruri care îmi folosesc și când nu lucrez la filme.

- Avem multe exemple de foști jurnaliști care au ajuns mari scriitori...

Da, cred că până la urmă tot cu povești lucrăm, cu informații... Apoi, e partea de redactare, că trebuie să scrii foarte repede și foarte mult, trebuie să scrii și când n-ai chef. Ajungi să exersezi foarte mult instrumentul de a pune lucruri în cuvinte indiferent de starea pe care o ai, indiferent de timpul pe care-l ai.

Am putut să scriu indiferent de starea în care eram. Se putea să nu-mi placă apoi ce am scris și să arunc, dar așa să mă blochez în fața paginii goale n-am pățit niciodată. Și presupun că asta vine de la anii de jurnalistică în care voiai, nu voiai, te așezai la calculator și scriai. Nu stătea nimeni după tine să-ți vină inspirația că era deadline-ul la ușă. Asta cred că m-a ajutat foarte mult.

- Din perioada aceasta, ți-ai adunat niște povești care crezi că merită spuse pe marele ecran. Ai un carnețel sau o agendă în care ți-ai mai scris idei?

Cred că sunt undeva în memorie mai degrabă, dar mă întorc la ele. Acum am un proiect la care scriu cu Adrian, pe care o să-l punem la Centrul Națonal al Cinematografiei (CNC), pentru un film care se întâmplă în lumea poliției. Acesta este influențat de faptul că eu când am lucrat în presă am lucrat mult cu poliția, am cunoscut mulți polițiști, mai cunosc în continuare. Când m-am apucat, mi-a fost foarte ușor să mă documentez, pentru că am avut cu cine să vorbesc și cunosc oricum lumea aceea foarte bine, la nivel de textură, ca obiceiuri.

- Ai proiecte legate și de lumea politică, în trecut fiind și consultant politic?

Nu știu, eu lucrez la mai multe lucruri deodată și câteodată unul capătă mai multă amploare și mi-l doresc mai tare decât celelalte patru-cinci. Nu știu deocamdată ce o să fac. Știu că am terminat „Klaus & Barroso“, știu că mai facem la anul un film tot în formula asta, în trei. Și mai am scenariul pe care îl depunem la CNC cu filmul polițist, deci, deocamdată, am măcar două filme pe țeavă la care să lucrez.

Bogdan Theodor Olteanu pe platoul de filmare la Klaus și Barosso. FOTO: Vlad Cioplea
Bogdan Theodor Olteanu pe platoul de filmare la Klaus și Barosso. FOTO: Vlad Cioplea

„Cinematografia e cea mai democratică dintre arte“

- Pe de o parte, avem filmele românești de comedie, comerciale, și pe de altă parte, avem filmele de artă, concepute cu gândul la câștigarea unor premii la festivaluri. Crezi că încet-încet ajungem să se producă filme în România care sunt și de public, dar care să aibă și o anumită valoare artistică?

Eu cred că da. De exemplu, „Taximetriști“ a fost un film onest din punctul acesta de vedere. Ca să fie clară poziția mea, eu cred foarte tare în faptul că Statul ar trebui să subvenționeze arta. Și n-am absolut nicio problemă, dimpotrivă, sunt un mare consumator de filme de festival – e ușor peiorativă denumirea asta.

Sunt niște filme făcute într-o grilă care presupune mai mult de inovație, experiment, presupune tot felul de încercări formale și atunci e normal să nu aibă atât de mult succes de public. La fel se întâmplă și în literatură, în teatru, în muzică – în orice domeniu artistic, în momentul în care inovezi la nivelul limbajului sau al structurii, îți reduci publicul. Marii artiști de jazz din România nu fac concerte la Sala Palatului că nu pot s-o umple. Cel mai bine vânduți scriitori români nu sunt cei mai buni, sunt scriitorii de romane de dragoste și romane pulp pentru adolescenți. Adică nu e ceva specific filmului faptul că produsele mai inovatoare au mai puțin public. 

- Să nu uităm că publicul filmelor de artă românești este și în străinătate...

Exact, nu avem de ce să ne uităm doar în ograda noastră. Mi se pare onorabil că filmul lui Mungiu face o jumătate de milion de spectatori în Franța, că filmul lui Jude e distribuit în peste 50 de țări. În sfârșit, suntem parte dintr-o cultură globală. Așadar, nu aș zice: „Aoleo, am avut 10.000 de spectatori în România, deci aceia sunt spectatorii filmului“.

Nu, s-ar putea ca spectatorii filmului să fie două milioane, din care 10.000 din România. Sunt și aceia spectatori la fel de importanți și e important că facem parte dintr-o cultură globală și facem parte din dialogul internațional despre cinema. Deci e foarte bine că există tot felul de filme și sigur că, probabil, pe măsură ce publicul se rafinează, chiar și filmele să le zicem „de public“ sau să le zicem mai accesibile se vor rafina și vor deveni mai bine făcute.

Din film în teatru, nu și viceversa

- În ultimii ani, cinematografia autohtonă a fost foarte productivă. Cum am ajuns să avem atât de multe filme românești?

Eu cred că primele semințe ale acestui fenomen au fost odată cu „Două lozuri“, care a demonstrat că se poate face un film care să aibă succes de public, care să aibă profit și care să fie un exemplu în ambele sensuri, cu un buget foarte mic. Mi se pare că filmul le-a dat idei și altora că există totuși o piață potențială în România și că există totuși capacitatea, odată ce înțelegi ce vor spectatorii, de a construi și filme pentru ei. După „Două lozuri“ au fost „Miami Bici“, „Teambuilding“ și așa mai departe. Și dacă mă uit cronologic la ele, acestea sunt filme care apar la trei ani după „Două lozuri“, deci exact perioada în care să-ți vină o idee, s-o scrii, s-o produci, s-o pui pe piață.

Deci așa la capitolul deschizători de piață, i-aș numi pe oamenii din gașca de la „Două lozuri“. Oamenii au făcut, au văzut că funcționează și acum mi se pare că e un efect pozitiv. Dacă vorbești cu directorii de cinematografe, cred că o să spună că tot valul de filme românești a crescut numărul de intrări la cinema, a crescut viața la cinema. Ei sunt foarte încântați că, pe lângă filme cu super-eroi, care n-au dispărut, a apărut acest gen de filme. Sunt foarte încântați că au alternative în programare, că pot să atragă spectatori și că au mai multe lucruri pe care pot să le pună pe ecrane.

- Și mai vedem și o tendință de pătrundere în industria cinematografică a unor oameni care nu neapărat au experiență de film, vorbim de vloggeri, de comedianți etc., cum este și Cosmin „Micutzu“ Nedelcu, cunoscut mai ales pentru spectacolele sale de stand-up. Cum vezi acest lucru?

Cosmin este un om care a terminat UNATC-ul și care a fost unul dintre liderii generației lui. E un om cu o formație destul de clasică din punct de vedere al talentului. El inclusiv în stand-up se vede că folosește o parte din instrumentele unui actor și felul în care se apropie un actor de un subiect. Faptul că reușește să construiască din trei replici și trei gesturi un personaj cred că se datorează și școlii pe care a făcut-o. Dar lăsându-l pe Cosmin la o parte, care este actor la bază, filmul a fost întotdeauna o artă foarte democratică, adică avem nenumărate filme – mari, filme cult, filme mai puțin mari – făcute cu ne-profesioniști, făcute cu semi-profesioniști, făcute în tot felul de formule.

Nu e ceva ce s-a inventat azi. Inclusiv formula în care în film ajung să joace cântăreți, modele etc. A fost încercată formula în Franța și prin America de acum 50 de ani. E o formulă care are limite, pentru că neprofesioniștii nu pot să facă compoziție și atunci pot să se joace pe sine și la a treia peliculă deja devine plictisitor.

În schimb, un actor are, teoretic, capacitatea infinită de a compune personaje care-s unice, care sunt specifice. La un actor bun nu ai senzația că l-ai mai tot văzut. Încercare în sine, nu e ceva rău. Vittorio de Sica a făcut filme cu actori amatori, cu oameni de pe stradă, și au ieșit filme bune.

Cred că în continuare sunt oameni care vor vrea să lucreze în tot felul de formule. Noi, echipa noastră, vrem să lucrăm cu actori, asta e opțiunea noastră. Nu cred că e negativă sau pozitivă. Mi se pare că cinematografia e cea mai democratică dintre arte și se poate încerca și face orice. La teatru nu funcționează, fiind atât de riguros și de precis nu poţi să pui un amator pe scenă, că iese haos.

Filme



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite