Regizorul Nae Caranfil, la 30 de ani de la debut: „Într-un mod poetic, spectatorul schimbă filmul“
0Exact acum trei decenii, în 1993, un tânăr regizor român era selecţionat şi invitat la Cannes. Nae Caranfil, cu filmul său «E pericoloso sporgersi», proiectat în secţiunea Quinzaine des Réalisateurs (azi Quinzaine des Cinéastes).
Acum, la 30 de ani de la lansarea, regizorul Nae Caranfil a fost prezent la Iași, unde a rulat, din nou, filmul său de debut - „E pericoloso sporgersi”. Proiecția specială a avut loc în cadrul unicului festival dedicat exclusiv filmului românesc - Serile Filmului Românesc.
Într-un interviu pentru „Adevărul”, regizorul român se întoarce în timp, la începuturile în cinematografie, își amintește de renumitul debut la Cannes și subliniază rolul pe care îl are publicul spectator în nuanțele unui proiect cinematografic.
ADEVĂRUL: Cum ați regăsit Iașiul cinematografic?
NAE CARANFIL: Ultima dată l-am vizitat în 2017, după lansarea celui mai recent film al meu - 6,9 pe scara Richter. Acum nu am apucat să mă plimb pe străzile orașului, dar îmi face plăcere să regăsesc Piața Unirii și să văd că există proiecții în aer liber.
- Legat de festival și de proiecțiile de film românesc de aici, s-au mai schimbat lucrurile în ultimii ani? Știm că producțiile autohtone sunt premiate și aplaudate la nivel internațional, dar în țară?
Am sentimentul și chiar certitudinea că festivalul Serile Filmului Românesc de la Iași a căpătat o anvergură pe care nu o știam până acum. Lucru care spune foarte multe chiar despre stabilirea unei curiozități reale a publicului vizavi de fenomen. Când am văzut aseară (n.r. miercuri, 9 august 2023) Piața Unirii plină de spectatori la proiecția unui film de acum foarte mulți ani - „Cursa” (regia: Mircea Daneliuc) recunosc că mi-a dat o bucurie neașteptată. În sensul că nu mă așteptam să mă bucur atât de tare de faptul că un alt cineast român, deci nu eu, are parte de o piață plină de spectatori.
- Să ne întoarcem puțin în timp, la filmul dumneavoastră de debut - „E pericoloso sporgersi”. Cum a fost pentru tânărul Nae Caranfil ca primul film să ruleze pentru prima dată la Cannes?
Filmul acesta a avut un traseu lung și obositor. La începutul anilor '90, eu revenind în țară după un pseudo-exil de vreo doi ani, am încercat să iau acest proiect și să îl pun pe picioare. La acel moment a fost, practic, snobat de către trei producători importanți. Deveniseră producători debutanți după ce anterior fuseseră cineaști consacrați. Proiectul fiind practic sabotat la acel moment de către acești noi conducători ai cinematografiei române, am plecat în Franța și am reușit să obțin finanțarea. Am revenit în România „pe un cal alb” și am reușit să fac filmul în versiunea în care el s-a păstrat. La momentul respectiv, în afară de filmul „Balanța” al lui Pintilie, nu erau alte proiecte românești la Cannes.
Eu am fost al doilea film românesc, post revoluționar, care a debarcat pe croazetă.
Asta s-a întâmplat pentru că filmul a fost selecționat pentru secțiunea Quinzaine des Réalisateurs. A fost un real succes. Am avut o presă cum rar filmele românești au avut înainte de anii 2000. Mai târziu, filmul a avut un destin destul de ingrat. Compania de producție franceză, care crease filmul, a dat faliment. Niște mandatari judiciari au preluat activele, printre care și acest film. Iar filmul nu a mai putut fi văzut sau exploatat foarte foarte mulți ani. Cam 20. După ce această lungă perioadă de timp a expirat, am reușit să reintru, în calitate de triplu autor al filmului - scenarist, regizor și autor la muzicii, în posesia filmului. L-am restaurat din punct de vedere tehnic și l-am relansat în primăvara acestui an.
- Cât de mult v-a influențat mediul în care ați crescut și, mai ales, tatăl dumneavoastră, criticul de film Tudor Caranfil, în direcția pe care ați ales-o în viață?
Enorm. La momentul în care eu am dat examen la Facultate de Regie și Film, tata s-a fi bucurat să fi dat examen în orice altă parte. Am trăit o copilărie cinefilă. Sau poate greșesc când spun „cinefilă”, dar vedeam cam tot ce se putea vedea la ora respectivă. Momentul în care am decis să fiu omul din spatele camerei s-a produs destul de devreme. Cred că nu aveam încă buletin la momentul în care am decis să viața mea va fi viață de regizor de film.
- Tot la Iași a rulat zilele acestea și filmul „6,9 pe scara Richter”, într-o proiecție In Memoriam Teodor Corban, actorul ieșean care, din păcate, nu mai este fizic printre noi, dar care rămâne veșnic viu prin rolurile pe care le-a interpretat. Cum a fost să lucrați cu Teodor Corban?
Ușor. Cum se întâmplă în general cu actorii mari, cu actorii importanți. Cu actorii mai minori, care sunt vizitați de spaime și de complexe, se lucrează mult mai greu. Teo Corban, cu care am fost coleg de facultate, nu a făcut film foarte mulți ani. Abia din 2005 a explodat pe piața cinematografică românească. Și iată că în numai câțiva ani și-a făcut un nume care impresionează și umple de respect pe orice spectator sau cineast de la noi și sunt absolut convins că și dincolo de noi.
- Ca spectator la filmele dumneavoastră, ați simțit că filmul sau proiectul capătă o altă viață pe care v-ați propus-o inițial? Poate prin reacțiile publicului.
Eu nu am reflexul multor cineaști importanți de a-și torpila propriile filme, în sensul de a nu le revedea vreodată, adică de a le lansa la apă și a le lăsa să trăiască în absența autorului. Îmi place să intru în sală și să revăd un film de-al meu. Pentru că nu revăd filmul meu, ci revăd spectacolul din sală, spectacolul din public.
Într-un mod poetic, spectatorul schimbă filmul. Deci filmul din sală este întotdeauna altul.
Deși mă bucură să știu că e într-un fel același. Adică simt bucuria spectatorilor în fața unui film semnat de mine. Sigur că niciodată reacțiile nu vor fi identice, asta îmi și place, asta mă incită. Îmi amintesc că atunci când „E pericoloso sporgersi” a ieșit pentru prima dată pe ecrane în București mă întâlneam cu prietenii mei care jucaseră în film, printre altele cu regretatul George Alexandru, la câte o băută și îi spuneam: „George, fugi și dormi. Mâine ai matineu și nu vreau să arăți urât pe ecran”. Toată chestia asta era un banc. O glumă. Pentru că, exact ce spuneam, filmul este altul cu fiecare proiecție și atunci și actorii se schimbă. Pare un paradox. Dar așa simțeam eu pe vremea aceea.
Se încarcă comentariile...
