Alex Coteț, scenarist „Teambuilding“: „Am făcut ceva bine dacă ți-am stârnit atâta emoție încât să mă înjuri“ | INTERVIU EXCLUSIV
0Alex Coteț, regizor și scenarist al comediei, vorbește despre valul uriaș de „love și hate“ creat în jurul filmului care a împărțit internetul în două.
Regizor, scenarist și producător, Alex Coteț are o experiență bogată în zona artistică și media. A făcut filme, spoturi premiate, branded content, clipuri de umor alături de Sector 7, grup din care face parte.
Într-un interviu exclusiv pentru „Adevărul“, Alex Coteț a povestit cum s-a născut ideea, cum a scris scenariul – care e inspirat din propria sa experiență și din fapte reale (unele atât de absurde că nu au intrat în film), despre interesul uriaș și mai ales despre reacțiile extreme stârnite de „Teambuilding“.
„Adevărul“: Tu, Micutzu și Matei Dima sunteți prieteni. Faptul că vă cunoașteți a fost un avantaj pentru a lucra împreună, ca regizori ai filmului? Cum s-a născut ideea filmului?
Așex Coteț: Faptul că ne cunoaștem a ajutat foarte mult să știm în ce moment trebuie ca doi dintre noi să meargă pe mâna celui de-al treilea. Fiecare pe specialitatea lui, deci mai mult timp să faci o producție de genul asta (cu atât de mulți actori și un mare număr de scene) să se întâmple la viteza cu care s-a întâmplat. Cât despre ideea filmului, Matei și Cosmin aveau în minte un alt subiect: o reuniune de liceu. La un moment dat, s-au împotmolit și m-au chemat la o cafea. Eu veneam după „Miami Bici“ și tot hate-ul primit de la corporatiști, așa că mi s-a părut că este un public în România care ar vrea să vadă opusul. Împreună am unit cele două subiecte în conceptul „Teambuilding“: și despre corporație, și despre o reuniune.
Ați avut surse din inspirație printre filmele românești sau străine?
Am crescut cu o mare obsesie pentru „South Park“ și filmele lui Will Ferell și asta am țintit cu „Teambuilding“, să obțin o combinație între satira din „South Park“ și cringe comedy din filme că „Anchorman“. Toți trei am copilărit cu comediile lui Adam Sandler, deci aș spune că acest mix de influențe a dictat tonul filmului. Iar succesul seriei „The Hangover“ ne-a dat curaj să facem lucrurile un pic mai nebunești decât am fi țintit inițial.
Matei Dima a declarat într-un interviu pentru Adevărul că tu ești singurul cu experiență în corporații. Ai trăit pe pielea ta experiențe similre cu cele din film? Cât e realitate și cât ficțiune?
Nu prea există experiențe inventate în film. Maxim, sunt experiențe duse un pic spre absurd. Primul meu job a fost într-un call-center, în facultate. Și m-am gândit că mulți corporatiști din ziua de azi au trecut în studenție prin experiența call-center, deci vor relaționa cu subiectul. Eu, de exemplu, am vândut re-asigurări în Anglia, în ceea ce mai târziu s-a dovedit a fi o chestie semi-ilegală. Sună a Boiler Room, nu? Mai târziu am lucrat doi ani într-o multinațională. Șeful Oprea e inspirat dintr-o persoană care mi-a fost șef la un moment dat. Ba chiar replica „dacă ai copiii și datorii ești fericit la muncă“ e ceea ce mi-a zis în ziua în care mi-am dat demisia fiindcă i-am reproșat că menține în funcție un șef mai mic care fură compania. Aparent, șeful mai mic îl avea la mână cu ceva. Luni de zile am colecționat povești de la alți prieteni corporatiști. Unele erau atât de ciudate sau dure, încât am zis că dacă le bag în film, o să zică lumea că e absurd.
Întâmplări reale care nu au intrat în film:
● tipul de la call-center care era atât de prost la Excel încât își desenase cu markerul pe monitor locul în care să bifeze lucruri
● tipul care a ajuns șef din greșeală, doar fiindcă își pusese opt ani ambiția cu rivalul Marcel (există o extra scenă aici, disponibilă pe Youtube)
● tipul care a fost prins furând mâncarea colegilor fiindcă i s-a pus dezinfectant în burgerul lăsat drept capcană în frigider. A fost dat afară, dar apoi a dat compania în judecată și a câștigat salarii compensatorii pe doi ani.
● o firma de software în care s-a desființat automatul de cafea fiindcă angajații băgau cuțitul în capsule, că să fure cafea pentru acasă
● un grup de auditori care a fost în teambuilding undeva în Maramureș și au luat pentru prima oară cocaină, așa că au ajuns la 1.00 noaptea să devasteze un bar din sat și să ÎI ÎNVINGĂ pe localnici
● un băiat programator care și-a urmărit șeful prin vilă și a spart ușa cu capul ca să îl bată, fiindcă jucaseră „învârte sticla“ și șeful a zis că nu acceptă o provocare.
Te așteptai, vă așteptați la atâtea critici? Practic, au venit în valuri: o dată după lansarea în cinematografe, a doua oară după lansarea pe Netflix.
Sunt la al patrulea film, deci am învățat tiparul. Anunți filmul, pare ceva nou, primești înjurături. Lansezi trailer, pare amuzant, primești înjurături că alea sunt toate glumele din film. Iese filmul, are mai multe glume decât în trailer, primești prohod că o să dai faliment. Trece filmul de 100.000 de spectatori, ești înjurat că nu vei depăși recordul precedent. Filmul bate recordul precedent, iei mai multe înjurături că nu se compară cu nu știu ce film de acum 50 de ani. Și tot așa. E natural.
Căror categorii de public s-a adresat filmul? E posibil ca unii spectatori, din anumite segmente de vârstă, venit și educație să-l critice pentru că nu înțeleg sau nu se identifică?
E vorba de experiență de viață. Filmul ăsta se adresează oricui a avut vreodată un job sau a avut un anturaj de tovarăși idioți. Sau a fost cu clasa în excursie și i-a prins diriga cum fumau. Sau vine din Oltenia și e mândru de asta. Sau, sau, sau. Când țintești atât de multe categorii de vârstă și educație, e normal ca aceia din Categoria A să nu înțeleagă glumele pentru categoria B. Nu au aceeași experiență de viață. Cred că asta nu înțeleg unii: „Teambuilding“ e ȘI pentru tine. Dar nu DOAR pentru tine. Ca în stand-up, ești profesionist când faci toată sala să râdă, nu doar pe comedianții care te judecă de la bar.
Publicul e împărțit în două tabere: unii iubesc filmul, alții îl urăsc. Ce înseamă reacțiile acestea la extreme?
Reacțiile la extreme sunt consecința a 10 ani de social media în România și nu numai. Totul în ziua de azi este „love“ sau „hate“, pentru că asta te învață emoji-urile lui Mark. Cauți validare la niște străini pentru opinia ta. În România, opiniile sunt gratis, fiindcă în comunism, dacă aveai o opinie, o țineai pentru ține și încă trei prieteni. Acum românii au sute de opinii despre orice și caută să le dea la toată lumea din jur, că nu mai au loc în casă de ele. Sloganul eroilor din film este „să moară și capra vecinului“. Dacă filmul făcea 30.000 de spectatori, nu deranja pe nimeni. Dar a făcut un milion. Deci e o țintă legitimă. Când ceva capătă succes, devine automat cool pentru unii oameni să fie contra acelui lucru. În social media, asta se cheamă clout chasing/clout chaser (o persoană care încearcă să câștige popularitate și influență prin asociere sau prin conflict cu personalități).
„Teambuilding“: reacții la extreme
S-a spus despre cei care au ales să vadă filmul pe Netflix că nu v-au apreciat munca și nu au plătit bilet la cinema. Netflix are diverse tipuri de abonamente, deci publicul acestei platforme are acces la content pentru o sumă mai mică sau mai mare. În plus, drepturile de difuzare au fost cedate Netflix contracost. E corectă acestă percepție, că spectatorii care au văzut „Teambuilding“ pe Netflix nu vă apreciază munca, nu au plătit bilet în cinema, dar își permit să critice?
Pentru noi, doar se transferă proporția de „love it or hate it“ din cinema, la streaming. În rest, orice spectator care contribuie financiar la o producție românească are o opinie mai valoroasă decât a unuia care piratează sau nici nu a văzut filmul. Fiindcă a investit în film. Mult, puțin, a investit. S-ar putea să iau în calcul opinia lui direct proporțional cu investiția sa în film. Netflix a rezolvat problema vizionării „Teambuilding“ nu doar pentru orașele fără cinematograf, ci și pentru diaspora. Important de reținut este un lucru: fără cinema nu ar fi filme românești. Fără Netflix, filmele românești nu ar trăi mai mult de o lună. Cele două merg mână în mână. Și câștigă toată lumea.
Ești creditat ca autorul scenariului. Ești singurul scenarist? Cum l-ai scris, cum ți-au venit/v-au venit ideile?
Am avut mână liberă să scriu un scenariu așa cum aș vrea eu să îl filmez. L-am scris pe o perioadă de vreo nouă luni, inițial în 130 de pagini. Apoi Matei și Cosmin, în calitate de producători, m-au ajutat timp de trei luni să reducem la un număr mai „sănătos“ de pagini, fiindcă e foarte greu să tai ceva tu ai creat. Așa că ajută să ai oameni cu experiență în comedie și film, care îți zic: „E ok, taie, noi zicem că funcționează la fel de bine“. De exemplu, scena de paintaball a fost ideea lor, după ce ne-am blocat la repetiții fiindcă proba originală de la final era foarte periculoasă pentru actori și riscam multe accidentări.
Te-ai simțit direct vizat de criticile privind limbajul vulgar și înjurăturile din film? Înjurăturile vând?
Criticile referitoare la limbajul vulgar vin de la oameni care înjură de dimineață până seară, fie că sunt în trafic, la muncă sau comentează pe site-uri de știri. Doar că ei nu au puterea să își asume public lucrul asta. Nu cred că înjurăturile vând, fiindcă au tot fost prin filmele româneșți în ultimii 30 de ani. Dar înjurăturile plasate într-un context real îți pot da o stare de detensionare. Te regăsești în reacția respectivă.
Unii au râs cu lacrimi, alții au comentat în rețelele sociale că e vorba de un umor facil. Crezi că filmul va fi considerat un produs facil sau va rămâne ca reper în noul val de comedie românească?
Noi sperăm ca „Teambuilding“ să rămână un reper, dar șțiți cum e cu reperele: sunt făcute să fie atinse și chiar depășite. Și asta e de bine pentru toată lumea, fiindcă înseamnă progres. Nu ne permitem noi să ne considerăm apogeul progresului, dar sperăm să fim rotița care îl pune în mișcare. În domeniul asta, ca și în muzică, există o regulă: orice+timp=clasic. Și dacă ceva e clasic, atunci automat e considerat bun. Uită-te la câți oameni plătesc bilet la evenimente muzicale de azi ce sărbătoresc muzica anilor ʼ90 sau 2000, din nostalgie. Sunt oamenii care pe atunci se lăudau că ei ascultă doar rock sau rap, iar azi plătesc bilet ca să asculte ceea ce desconsiderau la 18 ani. Mie mi se pare fantastic. O formație rock de azi e considerată gargară pe lângă o formație rock de acum 20 de ani, care e gargară pe lângă Metallica acum 30 de ani, care e gargară pe lângă Pink Floyd acum 40 de ani care sunt gargară pe lângă Beatles,care sunt gargară pe lângă Elvis, care, evident, a furat meserie de la Barbu Lăutaru.
Te-au afectat comentariile jignitoare sau de-a dreptul agresive?
Sunt obișnuit cu ele, după atâția ani de YouTube. Îmi arată că am făcut ceva bine, dacă ți-am stârnit atâta emoție încât să mă înjuri.
Este filmul românesc cu cele mai mari încasări din ultimii 30 de ani, în cinematografe, iar pe Netflix a fost locul 1 în top 10 România încă din prima zi. Sunt succesul de box office și succesul de public argumentele supreme pe care să le folosești atunci când apar atât de multe critici?
Nu cred că succesul de box office sau public ar fi argumente supreme. Sunt indicatori. Și iar mă folosesc de experiența filmelor anterioare: mereu există o minoritate care caută să iasă în evidență spunând opusul a ceea ce apreciază majoritatea. Cu cât procentul de oameni care apreciază un film e mai mare, cu atât crește și numărul celor care simt nevoia să zică pe dos. E chiar sănătos. Că dacă ar fi toată lumea de acord cu un singur lucru, ar fi plictisitor. Sau dictatură.
„Publicitatea negativă e tot publicitate“ este un slogan care se aplica în anii trecuți, însă unele scandaluri care s-au „rostogolit“ viral recent, în social media, în România și în străinătate, arată că pot avea efecte negative serioase. Crezi că e doar un hype care se va stinge în câteva zile sau va avea urmări?
Scandalurile care se rostogolesc au un rostogol tot mai mic. Fiindcă pur și simplu oamenii moderați încetează să-și mai dea cu părerea sau chiar părăsesc social media. Și rămân doar cei care poartă discuțiile doar în alb și negru. Viralul e tot mai puțin viral, din cauza asta. În cazul nostru, cred că în maximum o săptămână vor apărea cel puțin două subiecte mult mai „suculente“ despre care să se inflameze lumea. Și, cine știe, poate chiar și eu voi da cu hate fără să cunosc realitatea. D-aia am cetățenie română!
Cât reflectă acest film, dar mai ales reacțiile de după, societatea românească?
Filmul a reușit să satirizeze într-o proporție adecvată defectele noastre și problemele din viața de zi cu zi. Ăsta e scopul umorului, să arate cu degetul o problemă și să facă mișto de ea, ca să nu te doară prea tare adevărul pe care îl auzi. Iar scopul „Teambuilding“ a fost de la început acela de a fi politically incorrect într-o eră plină de politically correct police. Reacțiile sunt un răspuns natural la temele filmului: unii români au puterea să le accepte și să facă haz de necaz. Semn că le merge bine. Alții încă refuză să le accepte. Semn că le merge prost. Sper să le meargă și lor mai bine.
Se încarcă comentariile...
