Interviu Fața nevăzută a aisbergului revoltelor care riscă să scufunde UE. Radiografia unui expert de la Sorbona

Analistul de politică externă Ștefan Popescu, doctor la Sorbona, face o radiografie a problemelor cu care se confruntă Europa și care au dus la turbulențe fără precedent din 1848. De la prăbușirea pieței imobiliare și criza natalității, până la falimentul modelului economic german și al partidelor mainstream. Într-o analiză fără menajamente, Ștefan Popescu demontează scuzele liderilor europeni și arată cum se reașează polii de putere pe continent.

Clădirea primăriei din Limoges distrusă de incendii în timpul protestelor din Franța Foto: AFP

Adevărul: Europa e pe un adevărat butoi de pulbere, iar după Germania și Spania a venit rândul Franței și a Italiei să fiarbă. Vorbind despre cauze, există și voci, care încearcă să treacă în plan secund problemele acestor țări și spun că principala vină ar purta-o ba Rusia, ba Trump sau chiar China. Le împărtășiți opiniile?

Ștefan Popescu: Nu, nu facem un serviciu nimănui afirmând aceste lucruri. Vedem aceste incidente și este dureros. Este dureros pentru că, uitați-vă, eu cred că nu există român în țara asta, îndrăznesc să spun că nu există niciun european care să nu recunoască rolul culturii franceze, rolul acestei țări. În Europa, să vezi primăria din Limoges cum cade, vă spun sincer, mi s-a rupt sufletul. Îmi pare rău, am stat în Franța opt ani de zile, am văzut multe proteste, dar încă așa ceva nu mi-a fost dat să văd. Este dureros. Problema este că Franța, Europa se află în fața unei crize identitare și politice. Dincolo de Putin, Trump sau Xi Jinping, sunt probleme interne.

Datele economice arată că Uniunea Europeană traversează o perioadă complicată, iar nu întâmplător țări ca Germania, Franța și Italia sunt cele mai afectate. Asistăm la revolte ale populației provocate exclusiv de deteriorarea condițiilor de trai sau există cauze și mai subtile?

Contează mult și cauzele economice, dar aș spune că nu sunt principalele. Referindu-ne în primul rând la Franța, dacă avem în vedere distrugerile, violențele, furturile, jafurile, aș spune că acestea nu au o explicație economică. Există, în primul rând, o tradiție a unor proteste virulente în această țară, care nu trebuie neglijată. A doua explicație ține de contextul politic la șase luni de la alegerile prezidențiale. Context caracterizat, ca niciodată în istoria celei de-a V-a Republici, de competiția între două forțe politice care nu au mai fost cuprinse niciodată în sistemul francez de putere. Pentru că, înainte, competiția era între dreapta tradițională, care a purtat diverse nume, reprezentată de partidul neogaullist, și Partidul Socialist. Toate erau partide care s-au rodat în arhitectura instituțională franceză.

Declinul partidelor tradiționale și erodarea puterii

Și care sunt principalii actori care polarizează și care se înfruntă acum pe scena politică pariziană?

Acum avem două forțe politice care se privesc una pe cealaltă ca inamic existențial. Una de extremă stângă, cu accente islamiste, așa-numitul curent islamo-stângist, și alta radicală de dreapta. Tematica competiției dintre cele două nu este economică, nu ține în principal nici de orientarea strategică a Franței, ci este o competiție identitară. Jean-Luc Mélenchon vorbea despre „creolizarea” societății franceze ca model societal, național. Reuniunea Națională vorbea de prezervarea modelului societal, tradițional, francez, asimilaționist. Faptul că această competiție politică a fost dusă pe acest teren face ca orice protest care are o cauză obiectivă, economică, și aici deschid o paranteză, pentru că erodarea puterii de cumpărare a francezilor este un fapt real.

Criza locuințelor, care nu este ca în Spania, dar este determinată de creșterea excesivă a prețurilor, care face prohibitivă achiziția unei locuințe în orașe, nu numai în cele mari, cu aspect de metropolă. Este individualizată ca principală cauză a scăderii natalității franceze. În ultimii ani, știți că Franța avea un nivel al natalității care o plasa pe locul 2 în Europa, după Irlanda, ori aceasta s-a prăbușit pe fondul creșterii excesive a prețului metrului pătrat, inclusiv în orașele de dimensiuni mici și mijlocii. Și închizând aici paranteza, așa aș adăuga: deci am zis economice, protestele generate de situația din școli, a deficiențelor materiale, în special criza de cadre didactice. Între altele fie spus, criza cadrelor didactice este provocată tot de nemulțumirea legată de salariile profesorilor, care nu mai acoperă costurile vieții în Franța, și tot mai mulți tineri, deși Franța produce foarte mulți profesori, iar universitățile franceze produc foarte mulți absolvenți din toate disciplinele, aceștia nu mai aleg activitatea de învățământ tocmai pentru că câștigurile, sigur, raportate cu câștigul profesorilor români sunt mult mai generoase, dar raportat la costul vieții din Franța nu mai asigură un trai decent.

Această competiție politică din zona identitară face ca orice protest să fie deturnat, instrumentat în direcția luptei politice dintre cele două forțe.

Și unde se află în acest peisaj partidele mainstream, de la partidul prezidențial al lui Macron la socialiștii lui Mitterand de odinioară? Ce s-a întâmplat cu aceste forțe politice?

Partidele mainstream au fost distruse, în primul rând, de proiectul politic al lui Emmanuel Macron. Exista o fărâmițare, într-adevăr, a Partidului Socialist în mai multe curente, multe evoluând spre zona extremă, exista de asemenea o creștere a radicalilor de dreapta din ceea ce se numea înainte Frontul Național, dar lovitura de grație a fost dată de proiectul politic al lui Emmanuel Macron, centrist, care a sifonat cele două forțe politice mainstream conectate la arhitectura instituțională franceză și care au împins către marginea spectrului politic atât socialiștii tradiționali, cât și conservatorii tradiționali.

Zdruncinarea modelului de putere francez

E larg răspândită opinia că declinul Franței ar fi început undeva pe la finele anilor '80, începuturile anilor '90, odată ce socialiștii au căpătat tot mai multă popularitate și au câștigat alegeri. Sunteți de acord cu acest punct de vedere?

De fapt, declinul Franței a început, și chiar vă rog să mă citați, odată cu înfrângerea lui Napoleon. De atunci Franța își pune problema declinului ca nicio altă putere. Franța este, cum spunea un mare istoric francez care mi-a condus și teza de doctorat, Robert Frank, este bântuită de ideea declinului în diverse perioade istorice. Încă din anii '20 și '30, când Imperiul francez era practic al doilea imperiu din lume după cel britanic, specialiștii francezi în geografie politică se întrebau apropo de capacitatea Franței de a ține pasul, uitându-se și la puterea industrială, în special a Germaniei, care, structural, în ciuda înfrângerii din 1918, a rămas superioară celei franceze, mai ales la emergența industrială a Statelor Unite ale Americii, chiar dacă acestea nu se implicau în afacerile lumii globale.

Deci, pentru Franța, ideea declinului, ideea păstrării rangului este o idee foarte veche, care are mai bine de 200 de ani. Este o idee care bântuie, să spun, frământă spiritele societății franceze. Sigur că perioada de acum este diferită de perioadele trecute, pentru că suntem într-un sistem internațional care se reașează. Franța a cunoscut o erodare a unui construct de putere care s-a dovedit destul de rezilient după perioada de colonizare. Cu alte cuvinte, domeniul de influență din Africa subsahariană a rămas vreme de jumătate de secol neatins. Ei bine, pe fondul războiului din Ucraina, foarte multe poziții au fost pierdute de către Franța, iar acest domeniu era fundamental în constructul francez de mare putere.

Apoi, contează mult și divorțul cu Germania, care a produs o ruptură, dacă vreți, de echilibru la nivel european. Franța rămăsese în confortul împărțirii sarcinilor. Se stabilise că Germania e prima putere economică a continentului, Franța compensând cu forțele militare și diplomația globală. Tratatul de la Élysée, semnat de generalul de Gaulle și Adenauer, fusese reînnoit în 2019 de Emmanuel Macron și cancelarul Angela Merkel.

„Teritoriile pierdute ale Republicii”

Franța, la fel ca și Belgia sau Germania, este printre țările cu cei mai mulți străini, iar unii dintre ei nu au putut fi integrați în societate. Contează și acest detaliu?

Există, și ne spune un raport al Curții de Conturi, 1.514 cartiere sensibile în Franța, unde serviciile sociale, de la ambulanță, pompierii, pentru a intra au nevoie de protecție, protecție întărită a forțelor de ordine. Ei le numesc cartierele pierdute ale Republicii, teritoriile pierdute ale Republicii, deci un raport numea această situație, pe care cuvintele o reprezintă foarte puternic.

Am observat în dezbaterile legate de protestele din aceste zile discutându-se chiar despre fiii pierduți ai Republicii. Pentru că dacă ne uităm la ceea ce s-a distrus, în primul rând, sigur, magazinele la care aveau acces în special clasa de mijloc, burghezia, Galeries Lafayette, francezul de rând nu merge să-și facă cumpărăturile de la Galeries Lafayette, poate din când în când, când mai acumulează câte ceva, câte un suvenir, câte un cadou, dar au fost distruse simbolurile statului francez.

Analistul de politică internațională Ștefan Popescu are doctorat la Sorbona Foto: Adevărul

Imaginea cu aplauzele și râsetele din momentul în care turnul cu orologiu al primăriei din Limoges se prăbușește ca urmare a incendiului provocat cred că nu mai are nevoie de niciun comentariu.

Criza de leadership la nivel european

Aș vrea să mergem mai departe și să extindem discuția și la ceea ce vedem în Germania, în Italia, iar de aici în toată Europa, până și în Albania. Dincolo de criza locuințelor, de criza economică și de tot ce implică aceste crize, pare că Macron și Merz sunt liderii cei mai detestați în Franța, respectiv Germania. Ce alte lucruri mai au în comun aceste state și unde apar diferențele?

Există și anumite cauze, chiar dacă sunt similare, dar sunt strict în cadre naționale. Avem o erodare a leadershipului politic, a acelui leadership care a promis o ruptură în materie de guvernare. Macron a apărut și el ca un lider de ruptură față de vechea ordine, a acelor două partide tradiționale care își disputau, practic asigurau monopolul, aveau monopolul politicii franceze, Partidul Neogaullist și Partidul Socialist, era un monopol.

Putem vorbi chiar de o anumită rotativă guvernamentală din anii '80, de la ascensiunea la putere la Palatul Élysée, mă refer a lui François Mitterrand. Am avut alternanță când stânga, când dreapta. Mitterrand, Chirac, Sarkozy, Hollande au fost președinții care au condus Franța. Emmanuel Macron s-a prezentat ca un lider de ruptură. Și la fel, lider de ruptură s-a prezentat a fi și Giorgia Meloni, în Italia.

Și, vorbind acum despre Giorgia Meloni, faptul că nu a reușit să încarneze ruptura în măsura aspirațiilor electoratului, observăm că o parte a electoratului său s-a îndreptat către un lider și mai radical, care își propune el să reprezinte adevărata ruptură, cum este generalul Vannacci. El este este liderul unei formațiuni politice, chiar cu un titlu, cum să spun, simbolic, „Viitorul Național” (Il Futuro Nazionale).

Un aspect similar îl observăm în Statele Unite ale Americii, unde revoluția de extremă stângă care traversează Partidul Democrat denunță în special faptul că MAGA nu a pus în discuție vechea politică, vechiul establishment al Statelor Unite ale Americii. Deci MAGA nu și-a îndeplinit promisiunile de a pune la pământ establishmentul, așa că vor să o facă ei. Sunt extremiști, acolo este o extremă stângă foarte periculoasă.

Modelul economic german și ascensiunea AfD

Referindu-ne la Germania, avem imaginea unei țări până nu de mult prosperă, dar acum cu o industrie în picaj și cu prețuri astronomice la energie după ce această țară și-a închis centralele nucleare și a acceptat să devină total dependentă de Rusia. Unde conduce această criză, negată încă de Merz?

Într-adevăr, există o criză a modelului economic german care este profundă și care, ca în Statele Unite ale Americii, pe fondul dezindustrializării și a faptului că stânga nu s-a mai ocupat de chestiunile sociale, așa cum se întâmpla în trecut, și de problemele economice ale păturilor defavorizate, acest lucru a fost recuperat de două formațiuni de extremă, practic.

Avem o extremă stângă, cu Die Linke, tot mai de succes. Iar alegerile din Berlin ne-au oferit un model de observare, un punct de observare foarte interesant, mai mult decât alegerile din Saxonia-Anhalt sau din Pomerania Occidentală. Pentru că, într-o metropolă cosmopolită cum e Berlinul am văzut preferința pentru două formațiuni de extremă: Die Linke, extrema stângă, și Alternative für Deutschland, un partid care este de fapt un cartel, care are și anumite curente de extremă dreaptă. De fapt, un AfD e mai extremist decât RN din Franța sau decât partidul doamnei Giorgia Meloni. Și avem și o criză a sistemului, pentru că Germania are în cifre absolute cea mai mare populație străină rezidentă, 25-26 de milioane, din care 18 provin din Sudul Global. La fel ca în Franța, mulți dintre ei nu sunt suficient integrați în societate.

În același timp, criza Germaniei e profundă și este fără soluție. Pentru că Germania nu a rezolvat, nici acum, după aproape cinci ani de război în Ucraina, problema aprovizionării cu energie competitivă.

Vedem fără îndoială erodarea cancelarului Merz. În ciuda faptului că toată lumea știe că el a fost, de fapt, un opozant al doamnei Merkel în cadrul CDU, acum el plătește pierderea transferului electoratului către AfD.

Apusul socialiștilor în Spania

După Franța, Germania și Italia, să nu uităm de un alt stat mare, chiar dacă nu la fel de influent: Spania, unde au existat mișcări de stradă puternice; să nu uităm nici de Albania. Care e specificul acestor state?

Bineînțeles, avem și în Spania erodarea lui Pedro Sánchez, după opt ani de mandat. Fără îndoială că își spune cuvântul. În Albania, sigur, cauzele sunt sensibil diferite, deși criza economică este un element comun, este generală, dar la Tirana există o frustrare extraordinară legată de lipsa de perspective a tinerilor. În Albania, elementul declanșător a fost acel proiect imobiliar al lui Jared Kushner, al familiei Trump. Și tot în Albania se adaugă și erodarea lui Edi Rama, carismaticului Edi Rama, care este și el de mai bine de 13 ani la conducerea guvernului de la Tirana.

Am încercat să punem sub lupă cauzele mișcărilor fără precedent din Europa, poate comparabile cu ce a fost în 1848, dar care ar fi posibilele soluții?

Soluția pleacă de la diagnosticul real. Atâta timp cât nu se subliniază diagnosticul real, adică nu se recunosc problemele, iar ele sunt acoperite de corectitudinea politică, nu pot fi luate nici măsurile necesare. Pentru moment, nu văd o recunoaștere a faptului că aceste țări au probleme serioase, adică nu văd spuse lucrurile pe nume. Sigur, cum spuneați, se vorbește de Rusia, de China, chiar de Trump. Nu neg că aceste țări s-au implicat de multe ori, dar acum nu ține de ele. Problemele sunt serioase și aparțin Europei, cu sau fără Rusia sau Trump. Noi trebuie să ne uităm la cauzele profunde. Ca exemplu, dacă vreți, există și două rapoarte parlamentare britanice care spun de la obraz chiar în chestiunea Brexitului că nu se neagă acțiunea Rusiei de a influența, dar se recunoaște faptul că Moscova nu a avut capacitatea de a influența opinia publică în măsura în care se speculează în spațiul public.

Oamenii politici caută fel de fel de scuze, iar Rusia, războiul din Ucraina, războiul din Golf sunt scuzele perfecte. Adică oferă argumente mult mai ușor de livrat publicului decât punctarea, indicarea care acoperă problemele reale.

Este clar că este nevoie de o schimbare de abordare politică. Și cu aceasta pornim, cu schimbarea abordării politice, care să plece de la realități. De la realități! Realități care înseamnă a pleca spre problemele concrete ale oamenilor. Care înseamnă măsuri concrete pentru rezolvarea crizei combustibililor, măsuri concrete pentru rezolvarea creșterii prețurilor metrului pătrat la locuințe, măsuri concrete pentru ameliorarea securității, măsuri concrete pentru ameliorarea controlului frontierelor. Toate acestea sunt, bineînțeles, într-un cadru european eficient.

Poate fi și o criză a liderilor? E un subiect tabu pentru mulți, dar oare chiar îi putem compara pe actualii lideri europeni cu Robert Schuman, Konrad Adenauer, Jean Monnet sau Jacques Delors, părinții Uniunii Europene și oamenii fără de care acest proiect nu ar fi existat?

În acest moment avem, cred că pentru prima dată, și asta cred că o înscriu la capitolul soluțiilor, o schimbare a leadershipului Comisiei Europene, care este probabil cel mai incompetent dintre toate din istoria acestei instituții. Adică nu poate fi negat că și Comisia Europeană condusă de Ursula von der Leyen are o responsabilitate, alături de leadership-urile naționale, în amploarea crizei pe care o cunosc statele europene și proiectul european. Și nu degeaba Macron și Merz sunt la minime istorice.