Avort Forever

Am stat de vorbă cu Mihaela Săsărman de la Transcena despre interzicerea avortului în comunism. Mai precis, ea a povestit lucruri, eu am fost cu întrebările, pentru că ea a trăit vremurile acelea, eu nu. „Avort Forever” înseamnă că trebuie să vorbim mereu despre ce a însemnat avortul ilegal şi imensele dificultăţi prin care au trecut femeile de lângă noi sau unele dintre noi. Şi asta e parte din educaţia sexuală de făcut în România.

Mihaela a lucrat la proiectul „Un viitor sigur pentru femeile din România”, care a dat naştere şi platforme v-am mai povestit.
 

Ce înseamnă că avortul a fost interzis în comunism? Cum au funcţionat lucrurile?   

Mihaela: Începând cu 1966, medicilor le-a fost interzis prin Decretul 770 să facă întreruperi de sarcină la cererea femeii. Ca urmare, femeile nu puteau să facă o întrerupere de sarcină în spital. În cazul unei sarcini nedorite, femeile aveau opţiunea să păstreze sarcina sau să caute o cale de a face o provocare de avort. Intervenţiile erau ilegale, se făceau în casă la persoana care provoca avortul sau în casă la femeia căreia i se făcea avortul. Vorbesc acum despre cazurile pe care le-am cunoscut eu, în care interventia era oarecum mai sigură. Intervenţiile erau greu de suportat şi după declanşarea avortului cele mai mari pericole erau hemoragia excesivă şi infecţia. Cel mai sigur era să găseşti pe cineva cu o minimă pregătire medicală, cum ar fi fost o asistentă medicală (nu ştiu dacă existau asistenţi medicali prea mulţi).

Provocarea avortului însemna a produce o leziune indirect foetusului sau uterului astfel încât foetusul să se desprindă şi să fie eliminat din uter.

Dacă femeile apelau la salvare de teamă să nu moară în urma hemoragiei sau a septicemiei nu erau în siguranţă. La spital medicii nu erau lăsaţi de către organele de cercetare să facă tratament până cînd femeile nu spuneau cine le-a făcut intervenţia. Pedeapsa era închisoarea.

Ce consecinţe a avut acest act legislativ?  

Mihaela: Câteva consecinţe au fost mai dure: moartea femeilor care aveau corpuri mai puţin rezistente, copii orfani, sterilitate urmare a complicaţiilor post avort, costuri legate de fiecare avort şi recuperarea din perioada post avort, copii abandonaţi – căci fetele care rămîneau însărcinate fără să fi dorit sarcina de multe ori abandonau copiii - şi o viaţă sexuală plină de stres.

Să nu uităm că în comunism mijloacele contraceptive nu s-au mai găsit din 1973 – 1974. Tinerii care doreau să aibă o viaţă de cuplu aveau preocuparea constantă să-şi programeze relaţia în funcţie de perioadele de fertilitate ale femeii. În anii de după 1983 în plus în foarte multe oraşe nu se mai distribuia apă caldă în sistemul public de furnizare a apei, ceea ce făcea să nu mai poţi menţine nici igiena necesară actului sexual.

Am găzduit un clip făcut de colegele Mihaelei pe canalul de Youtube al SEXUL vs BARZA. Check it out mai jos:

Ce puteau face femeile care voiau să decidă asupra propriului corp?  

Mihaela: Pentru noi, pînă în 1989, deciziile se exprimau în termeni de a avea sau a nu avea copil/copii, a avea sa a nu avea un soţ şi a avea sau a nu avea o relaţie sexuală cu un bărbat. Până în 1989 femeile nemăritate care aveau relaţii sexuale cu bărbaţi fără să se căsătorească erau considerate curve. Chiar dacă relaţia se prelungea, femeia nu era bine văzută de comunitate, părînd oarecum responsabilă de faptul că „el” nu o „ia”.

Asta punea de la bun început o presiune şi limita cumva libertatea de decizie a femeilor cu privire la viaţa lor. Dar cine dorea să se dedice carierei, nu dorea să se mărite şi nu dorea să facă copii avea riscul de a rămîne singură sau de a rămâne însărcinată şi a face provocarea de avort. Este foarte greu să fac generalizări. Dar pot să spun că pentru mine şi femeile pe care le-am cunoscut eu s-au simţit între 20 şi 30 de ani foarte multe condiţionări. Dacă te decideai să trăieşti ignorând tabuurile, te trezeai de multe ori exclusă. Acest statut de femeie necăsătorită şi fără copil avea consecinţe în carieră, căci nu puteai avansa în ierarhia specifică profesiei tale dacă nu aveai familie şi nu erai mamă. Nu reprezentai o tovarăşă de încredere.

Eu sunt născută în '89 şi ştiu despre o parte din lucrurile legate de interzicerea avortului de la mama mea. De ce crezi că informaţiile despre asta vin mai mult pe căi personale - mi-a povestit mama, mi-a povestit bunica etc. - decât pe căi instituţionale? Adică, de ce n-am învăţat despre asta la şcoală, la istorie?  

Mihaela: În primii ani de după 1989 am încercat să vorbesc despre asta şi am descoperit că femeile nu doresc să împărtăşească experienţa cu privire la interzicerea avortului. Aş putea să spun ce cred eu, dar ar fi nesemnificativ. Rezerva femeilor victime ale decretului cu privire la trauma, context şi consecinţele ei este o decizie individuală şi majoritară ce trebuie respectată.

Cât despre absenţa subiectului din cărţile de istorie ... cred că acesta este un simptom al alunecării contemporane către politici ce restrâng drepturile femeilor. O reafirmare a convingerii ca femeile sunt în primul rând reproducătoare, şi apoi au talente, spirit, minte, abilităţi, voinţă, simţire.

De ce e important să vorbim despre avortul în comunism şi cum se leagă asta de munca ta în prezent?  

Mihaela: A vorbi despre interzicerea avortului în comunism ne ajută să ilustrăm consecinţele. Dar consecinţele interzicerii avortului nu par a fi în sine un argument împotriva limitării dreptului de a decide pentru avort. În proiectul „Un viitor sigur pentru femeile din România” şi prin EuDecid, prioritatea a fost transmiterea informaţiei către tineri. Pînă la urmă dacă nu vorbim despre trecut nu putem să luăm o decizie cu privire la avort. Experienţa dureroasă a avut loc, nu mai este un mister ce se întâmplă atunci cînd libertăţile reproductive sunt limitate. Orice decizie actuală nu trebuie luată altfel decât după o consultare largă. Şi nimeni nu poate răspunde corect dacă nu este bine informat. 

Mulţumesc, Mihaela!