Diabetul zaharat ignorat poate duce la invaliditate
0
Peste jumătate din persoanele care au diabet zaharat vor dezvolta în cursul vieţii, complicaţii severe, cum este boala cronică de rinichi. În România sunt 1,3 milioane de oameni care se confruntă cu această afecţiune. De o parte dintre ei are grijă dr. Anne-Marie Crăciun, medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice, cu specializare în nefrologie, ea însăşi având transplant de rinichi din această cauză.
Este sâmbătă dimineaţă, puţin trecut de ora 8.30. Bucureştiul e increbil de liber, oamenii stau pe la casele lor şi se bucură de începutul de weekend. Intru grăbită în curtea Spitalului Clinic Cantacuzino, în incinta căruia îşi are sediul Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice „Prof. dr. N. Paulescu“. Am o întâlnire cu dr. Anne-Marie Crăciun, medic diabetolog şi nefrolog, care şi-a ales meseria din dorinţa de a-i ajuta pe alţii ca ea. Întreb paznicul de la poartă unde anume o găsesc, iar el îmi răspunde: „O puteţi ajunge din urmă. Acum intră în clădire“.
Într-adevăr, o zăresc urcând, agale, rampa din stânga treptelor. Se ţine de balustradă şi păşeşte cu greu, şchiopătând. Sunt sechelele dibetului. S-a ales cu handicapul motor după ce, fix după terminarea facultăţii de medicină, a făcut o criză şi n-a mai putut să meargă deloc timp de un an. Teoretic, are zi liberă şi nu ar fi trebuit să depună acest efort. „Sunt liberă doar pe foaie“ – îmi arată programul de lucru de pe uşa cabinetului său pe care scrie: „de luni până vineri“. „E greu de respectat, însă. Dacă nu vin şi sâmbăta, luni îmi pun mâinile în cap şi atunci prefer să vin, ca să stau apoi liniştită“, îmi explică în timp ce se instalează la birou şi face câteva schimburi de replici cu asistentele, care o pun la curent cu ce s-a întâmplat în cursul nopţii.
PRIMELE SEMNE, ÎN CLASA A VII-A
Diagnosticul de diabet i-a „rupt un pic viaţa“. Se întâmpla pe când avea 15 ani. „Eram sportivă de performanţă, nicidecum nu mă axam pe o chestie atât de serioasă cum e medicina. Făceam tenis de câmp. Am început de pe la vreo 4 ani să practic sporturile, mai întâi patinaj artistic, pe urmă înot, iar de la 7 ani m-am apucat de tenis. Acum îmi dau seama că primele semne ale diabetului au apărut în clasa a VII-a. Beam foarte multă apă şi urinam în consecinţă. Mi s-a întipărit în minte foarte bine că nu mergeam la toaletele de la şcoală, pentru că nu-mi plăcea. Fugeam repede acasă. Şi fugeam! Mă întorceam tot fugind, ca să mă încadrez în pauzele de zece minute dintre ore“, povesteşte dr. Crăciun.
Pentru că avea o activitate fizică susţinută, organismul a cedat mai greu. „Perioada de prediagnostic şi până la punerea diagnosticului de diabet de tip 1 s-a întins pe vreo doi ani. Mi s-a interzis să mai fac sport, ceea ce m-a înrăit şi zdruncinat în acelaşi timp. Mi s-a luat exact ceea ce-mi plăcea să fac. Atunci am luat decizia că voi trăi fără să am piedici impuse de diabet şi că nu boala îmi va coordona viaţa“, mărturiseşte medicul, cu privirea abătută şi gândul fugit înapoi în timp.
A dat la medicină pentru că a vrut să se lămurească de ce s-a îmbolnăvit şi cum poate să-i ajute pe alţii aflaţi în situaţia ei. Nu are pe nimeni în familie cu diabet, dar se pare că alta a fost cauza. „Mama mi-a spus că atunci când eram mică, pe la 1 an, am avut rahitism. M-au tratat. Slavă Domnului, mi s-au dezvoltat oasele normal! Acum, destul de recent, s-a descoperit că receptorul pentru vitamina D este foarte implicat în apariţia diabetului de tip 1. Probabil că de acolo mi se trage“, este de părere dr. Anne-Marie Crăciun.
„TATA MI-A DAT UN RINICHI“
Tăvălugul complicaţiilor asociate diabetului a luat-o la vale în anul patru de facultate. I s-a înrăutăţit considerabil vederea şi risca să şi-o piardă de tot. „Am avut marea şansă, pentru că la noi pe vremea aceea nu existau lasere, să fiu operată în Israel. Tata avea o colaborare cu nişte evrei care au rămas impresionaţi de problemele pe care le aveam şi de tinereţea mea. Am făcut operaţie şi cu laser şi cu schimbare de cristalin, ceea ce mi-a conservat foarte bine vederea, permiţându-mi să termin studiile“, continuă doctorul şirul evenimentelor. Doi ani mai târziu, şi-a arătat „colţii“ neuropatia, una din complicaţiile bolii.
A fost un an în care nu am mers absolut deloc. Trebuind să fac rezidenţiatul, am decis că medicina de familie ar fi cea mai potrivită, având în vedere situaţia mea. M-am îndârjit şi m-am ridicat. O perioadă am folosit cârjele, dar am încercat să scap de ele repede, pentru că mă afectau psihic. Mi-am schimbat specialitatea pe diabet şi astfel, din 2001, n-am mai plecat din acest spital“, relatează diabetologul.
Din 2002 a fost nevoită să facă dializă – o impunea deteriorarea funcţiei renale. „Cam un an şi patru luni am făcut dializă. Am început în ianuarie şi în următorul an, în mai, am făcut transplantul de rinichi. Nu am stat pe listele de aşteptare. Tata mi-a dat un rinichi de-al său. Are 84 de ani în momentul acesta şi e ca fierul! În curând se fac 12 ani de când trăim amândoi foarte bine cu câte un rinichi. A fost decizia lui să-mi dea rinichiul, ca să nu mi se degradeze organismul“, spune emoţionată dr. Crăciun. Subliniază că, deşi operaţia nu este una dificilă, aceasta nu se face oricând şi oricui. Se fac anumite teste pentru a stabili dacă organismul poate să susţină un transplant.
PERSEVERENŢĂ EXEMPLARĂ
Şi-a dus boala în timp ce-i trata pe alţii. Făcea dializa, apoi mergea în secţia de nefrologie să îngrijească bolnavii. La scurtă vreme după transplant, s-a pus din nou pe treabă şi, în 2007, a susţinut examenele pentru obţinerea titlului de medic specialist în diabet, nutriţie şi boli metabolice. Şi-a continuat ascensiunea academică şi în 2012 a devenit medic primar în diabet şi medic specialist în nefrologie.
„S-a nimerit să fie în acelaşi an, la o distanţă de trei luni. Acum, mă pregătesc să iau primariatul şi în nefrologie, în 2017. Până atunci, îmi propun s-o scot la capăt cu doctoratul“, împărtăşeşte medicul din planurile sale de viitor. Are ca temă de studiu susceptibilitatea genetică în apariţia diabetului. Recunoaşte că i-a fost sugerată de partenerul său de viaţă, conferenţiar universitar în domeniul geneticii. „Este o lucrare care ar trebui să aducă multe răspunsuri. Sper să-mi iasă...“, încheie dr. Anne-Marie Crăciun, frunzărind un teanc de documente medicale, semn că e nerăbdătoare să analizeze situaţia pacienţilor pe care îi are pe secţie.
50.000 de români au nevoie de dializă, dar puţini ştiu acest lucru
România se confruntă cu o situaţie îngrijorătoare în ceea ce priveşte tratamentul pacienţilor cu boală cronică de rinichi, atrag atenţia specialiştii. Estimările arată că în ţara noastră numărul persoanelor care au această afecţiune este foarte mare.
7,7% (1.346.810) din populaţia României are boală cronică de rinichi şi, din păcate, în rândul persoanelor de peste 40 de ani, incidenţa bolii ajunsă în stadiul V, cea care necesită dializă, este de 0,3%, ceea ce înseamnă enorm. Sunt cam 50.000 de oameni care, teoretic, ar avea nevoie de substituţia funcţiei renale“, semnalează prof. dr. Cristian Serafinceanu, preşedintele Asociaţiei pentru Studii Reno-Metabolice şi Nutriţionale.
El a subliniat că mulţi dintre cei aflaţi în această situaţie critică nu cunosc acest lucru. „Boala este mult subdiagnosticată, deoarece, de multe ori, poate să evolueze asimptomatic până în stadiul final, când apare insuficienţa renală şi nu mai e mare lucru de făcut“, precizează medicul.
TESTAREA PERIODICĂ, LITERĂ DE LEGE
Boala cronică de rinichi este diagnosticată în urma unui set de analize prin care se estimează rata de filtrare glomerulară (funcţia renală) şi/sau se determină albuminuria (prezenţa proteinelor în urină). Potrivit medicilor, în cazul pacienţilor cu diabet de tip 1, controlarea existenţei proteinelor în urină trebuie făcută anual începând cu al cincilea an de evoluţie a bolii.
Pacienţii cu diabet de tip 2, în schimb, trebuie testaţi încă din momentul diagnosticării. Investigaţiile sunt necesare, pe de o parte, pentru că această formă de diabet poate evolua multă vreme fără simptome clare şi este posibil ca, în momentul descoperirii ei, afectarea funcţiei renale să fie deja prezentă. „Fiecare persoană cu diabet zaharat ar trebui să facă obligatoriu screening periodic pentru boală cronică renală, având în vedere că diabetul şi hiperglicemia stau la baza a 60-70% din cazurile de îmbolnăvire“, evidenţiază profesorul Serafinceanu.
DE CE SUNT DIABETICII MAI EXPUŞI RISCULUI
Dacă diabetul nu este bine tratat, nivelurile ridicate de glucoză în sânge deteriorează glomerulele, acele „filtre“ minuscule ale rinichilor. Dacă în rinichiul unui tânăr există aproximativ un milion de glomerule, odată cu înaintarea în vârstă, numărul lor scade, iar diabetul accelerează această pierdere prin afectarea directă a membranei glomerulare. Depistată în faze incipiente, boala cronică de rinichi poate fi ţinută sub control cu succes, reducându-se astfel riscul complicaţiilor şi numărul deceselor cauzate de acestea.
Frica de dializă, nejustificată
Pe lângă faptul că pacienţii cu diabet se prezintă cu întârziere la controale, mai există o problemă cu care medicii se confruntă adesea. „Vin pacienţi cu situaţii deplorabile şi spun că nu vor să facă dializă pentru că le este frică. Le e teamă că mor. Mă văd nevoită, uneori, să urlu la ei de-i bag în sperieţi. Ei nu pricep că vor muri dacă nu vor face dializă. Şi asta derivă din educaţia sanitară, care la noi, cu toată părerea de rău, trebuie s-o spun – e varză. Suntem la acest capitol printre ultimii în Europa“, afirmă dr. Anne-Marie Crăciun.
Din această cauză, foarte mulţi ajung în spitale pe targă, când trebuie iniţiate manevre de stabilizare în regim de urgenţă. „E o întreagă nebunie, dializa trebuie pregătită foarte minuţios, nu făcută cu heirup, adică pe fistulă (n.r. – un montaj realizat chirurgical, care face posibilă hemodializa), nu cu catetere“, punctează medicul. Aşa s-a întâmplat în cazul Constantinei Cojocar, o bucureşteancă de 73 de ani, diagnosticată cu diabet de tip II în 1994, devenit insulinodependent de aproximativ şapte ani.
Femeia tremură toată, înspăimântată. „Am rinichiul stâng nefuncţional, iar acum şi dreptul a cedat din cauza pietrelor care mă tot chinuie în ultimii ani. Aseară a fost prima şedinţă de dializă şi acum sunt mai bine. Sper că mai trăiesc“, a murmurat pacienta, scăpată în ultima clipă de un blocaj renal, care îi putea fi fatal.
Apariţia şi virulenţa complicaţiilor depind foarte mult şi de structura genetică. „Am pacienţi care au diabet de 40 de ani, cu hemoglobina glicată ţăndări, cu alte cuvinte cu diabetul perfect dezechilibrat şi n-au afectare renală, n-au neuropatii, iar afectarea oculară este una neglijabilă. Ei pur şi simplu au o structură genetică, pe care le-a dat-o Dumnezeu, foarte favorabilă. Aceste cazuri sunt însă rare“, conchide dr. Crăciun.
Se încarcă comentariile...
