82% dintre români vor o armată europeană. Analist: „România are uneori tendința de a fi foarte ambițioasă la nivel declarativ”. Ce riscăm să pierdem

România înregistrează cel mai ridicat nivel de susținere pentru înființarea unei armate europene dintre cele 11 state membre UE incluse în raportul GLOBSEC Trends 2026, însă entuziasmul populației contrastează cu dificultățile statului de a-și respecta propriile angajamente militare. Analistul de politică externă Cătălin Done avertizează că o apărare europeană comună nu poate compensa lipsa de eficiență a autorităților naționale, critică întârzierile din programele de înzestrare ale României și atrage atenția asupra riscului ca Europa să rămână spectator la negocierile care îi decid viitorul.

Cooperarea militară este una dintre prioritățile consolidării apărării europene Foto: Pixabay

Potrivit raportului GLOBSEC Trends 2026, publicat pe 13 noiembrie, 82% dintre românii chestionați susțin înființarea unei armate europene, procent care plasează România înaintea Lituaniei, unde susținerea ajunge la 78%, și a Franței, cu 75%. În ansamblul celor 11 state membre ale Uniunii Europene incluse în cercetare, 71% dintre respondenți sunt favorabili proiectului, în timp ce 78% susțin dezvoltarea unor capacități europene de apărare în paralel cu NATO.

Susținerea unei armate europene nu înseamnă însă că românii își doresc renunțarea la NATO sau îndepărtarea de Statele Unite. Potrivit aceluiași sondaj, 84% dintre respondenții din România consideră că apartenența la NATO protejează țara în cazul unui atac, iar 65% văd în Statele Unite un partener strategic esențial.

„Nu cred că ne aflăm în fața unei contradicții, ci mai degrabă în fața unei schimbări importante în modul în care societățile europene înțeleg securitatea. Românii nu par să își dorească o alternativă la NATO, ci o Europă capabilă să contribuie mai substanțial la propria apărare. Este o distincție fundamentală. Aș interpreta rezultatul de 82% din raportul GLOBSEC Trends 2026 ca pe o expresie a unei maturizări a percepției strategice a societății noastre. România se află într-o regiune în care amenințarea rusă nu este o abstracțiune geopolitică, ci o realitate cotidiană, amplificată de războiul din Ucraina, de instabilitatea din regiunea Mării Negre și de riscurile hibride. În acest context, societatea românească înțelege că securitatea nu poate depinde exclusiv de disponibilitatea unui singur actor extern, indiferent cât de important este acesta”, declară Cătălin Done, analist politică externă, pentru „Adevărul”.

România vrea mai multă securitate, dar cât de pregătită este să contribuie?

Dincolo de sprijinul exprimat în sondaje, participarea României la o apărare europeană comună ar presupune noi responsabilități financiare și militare, în condițiile în care țara noastră a avut deja dificultăți în respectarea angajamentelor asumate în cadrul NATO. Una dintre probleme este diferența dintre sumele prevăzute în buget pentru apărare și cheltuielile efectiv realizate, inclusiv din cauza întârzierilor în programele de înzestrare.

La summitul NATO de la Vilnius, din iulie 2023, statele membre ale Alianței Nord-Atlantice au convenit să aloce anual cel puțin 2% din PIB pentru apărare, dintre care minimum 20% pentru echipamente militare majore și cercetare-dezvoltare. Doi ani mai târziu, la summitul de la Haga, din iunie 2025, cele 32 de state membre NATO au stabilit un obiectiv mai ambițios: alocarea a 5% din PIB pentru apărare și cheltuieli conexe de securitate până în 2035, dintre care cel puțin 3,5% pentru apărarea propriu-zisă și până la 1,5% pentru domenii precum infrastructura critică, reziliența și industria de apărare.

„Cred că, înainte de a discuta despre ce ar câștiga România dintr-o eventuală structură europeană de apărare, trebuie să avem o discuție onestă despre capacitatea noastră de a ne îndeplini angajamentele pe care ni le-am asumat deja. Și aici aș fi destul de critic. România are uneori tendința de a fi foarte ambițioasă la nivel declarativ și mult mai puțin convingătoare atunci când vine vorba despre implementare”, avertizează Cătălin Done.

Acesta amintește că, deși România și-a asumat la summitul NATO de la Vilnius, din 2023, alocarea a cel puțin 2% din PIB pentru apărare, cheltuielile efective au fost sub nivelul prevăzut în buget.

„România a susținut aceste angajamente, dar, în 2023, cheltuielile efective pentru apărare au reprezentat numai 1,58% din PIB, deși bugetul fusese construit pornind de la o alocare mai mare. O parte importantă a fondurilor a rămas neutilizată, inclusiv din cauza întârzierilor în programele de înzestrare și a amânării unor plăți. Și lucrul acesta s-a repetat până în prezent”, adaugă acesta.

Întârzierile în programele de înzestrare și neutilizarea fondurilor alocate apărării ridică semne de întrebare cu privire la capacitatea României de a participa eficient la proiecte militare europene comune, care presupun respectarea unor termene, investiții coordonate și angajamente asumate împreună cu celelalte state participante.

„Prin urmare, prima obligație a României nu ar trebui să fie asumarea unor noi angajamente instituționale, ci demonstrarea faptului că poate transforma angajamentele existente în capacități militare reale”, subliniază Cătălin Done.

Europa cheltuiește sute de miliarde pentru apărare, dar armatele sale rămân fragmentate

La nivelul Uniunii Europene, bugetele pentru apărare au crescut considerabil în ultimii ani, însă statele membre continuă să cumpere în mare parte separat echipamente militare, ceea ce îngreunează coordonarea și crește riscul unor cheltuieli ineficiente. Potrivit unei analize publicate în martie 2026 de Serviciul de Cercetare al Parlamentului European, cheltuielile pentru apărare ale celor 27 de state membre au fost estimate la 381 de miliarde de euro în 2025, dar creșterea bugetelor nu a fost însoțită de o dezvoltare comparabilă a achizițiilor comune.

Ultimele date disponibile la nivel european arătau că, în 2022, numai 18% din investițiile în programele de apărare erau realizate în comun, mult sub obiectivul de 35% stabilit de Agenția Europeană de Apărare. Instituțiile europene atrag atenția că achizițiile separate duc la suprapunerea unor cheltuieli, mențin diferențe între echipamentele utilizate de armatele naționale și perpetuează dependența de furnizori din afara Uniunii Europene.

În opinia analistului de politică externă, soluția nu este înlocuirea armatelor naționale cu o structură militară condusă de la Bruxelles, ci o colaborare mult mai strânsă între statele Uniunii Europene: „Nu cred că Europa are nevoie, în acest moment, să construiască o armată care să înlocuiască armatele naționale, ci are nevoie să construiască o capacitate militară europeană integrată, care să permită statelor membre să acționeze împreună, rapid și eficient, atunci când interesele și securitatea lor sunt amenințate”.

O astfel de structură ar presupune un sistem comun de planificare și comandă militară, unități multinaționale capabile să opereze împreună, achiziții coordonate de armament și dezvoltarea unor capacități comune de apărare antiaeriană, informații, logistică și transport militar. În prezent, diferențele dintre sistemele de achiziții, prioritățile naționale și infrastructurile militare îngreunează cooperarea dintre cele 27 de state membre ale Uniunii Europene.

„Ce trebuie să conștientizăm cu toții este faptul că problema Europei nu este neapărat absența soldaților sau a echipamentelor militare. Problema este fragmentarea. Avem 27 de state membre, sisteme de achiziții diferite, priorități strategice uneori divergente, lanțuri logistice insuficient conectate și o dependență considerabilă de anumite capabilități americane. Prin urmare, integrarea este cel puțin la fel de importantă ca suplimentarea bugetelor de apărare”, mai spune Cătălin Done.

Uniunea Europeană încearcă să reducă aceste diferențe prin programul Readiness 2030 și instrumentul SAFE, care pune la dispoziția statelor membre împrumuturi de până la 150 de miliarde de euro pentru investiții în domenii precum apărarea antirachetă, dronele și securitatea cibernetică. Planurile europene includ și proiecte comune pentru protejarea flancului estic, apărarea aeriană și supravegherea spațială.

Europa riscă să devină spectator la negocierile privind propria securitate

Războiul din Ucraina și incertitudinile privind politica externă a administrației Trump au determinat tot mai multe state europene să își pună problema dependenței militare de Statele Unite. Potrivit raportului GLOBSEC Trends 2026, peste o treime dintre respondenții din țările europene incluse în sondaj consideră Washingtonul o amenințare la adresa securității, deși sprijinul pentru apartenența la NATO rămâne ridicat.

Analistul de politică externă Cătălin Done atrage atenția că, dincolo de războiul declanșat de Rusia, poziția administrației americane față de negocierile privind Ucraina a accentuat îngrijorările legate de capacitatea Europei de a-și apăra propriile interese.

„Dar cred că ar fi o greșeală să explicăm această evoluție exclusiv prin amenințarea rusă. Există și un al doilea factor, la fel de important - incertitudinea privind viitorul angajamentului american față de securitatea Europei”, susține acesta.

Discuțiile dintre Washington și Moscova privind încheierea războiului din Ucraina au readus în atenție rolul pe care statele europene îl pot avea în negocierile care privesc direct securitatea continentului.

„Relația dintre Donald Trump și Vladimir Putin, maniera în care Washingtonul abordează negocierile privind Ucraina și disponibilitatea administrației americane de a trata anumite dosare de securitate prin negocieri directe cu Moscova au readus în discuție o întrebare fundamentală: în ce măsură europenii pot influența deciziile care le afectează direct propria securitate?”, consideră Cătălin Done.

În opinia analistului, consolidarea capacităților militare europene nu presupune renunțarea la parteneriatul cu Statele Unite, ci posibilitatea ca Uniunea Europeană să aibă un rol mai important în deciziile care îi influențează securitatea.

„Nu este vorba despre contestarea alianței cu Statele Unite, ci despre necesitatea ca Europa să nu devină un simplu spectator al negocierilor privind propria ordine de securitate”, crede el.

Analistul atrage atenția că vulnerabilitățile Europei depășesc dimensiunea strict militară, în condițiile în care instabilitatea din Orientul Mijlociu afectează securitatea energetică și rutele comerciale, iar competiția cu China pune presiune asupra accesului la tehnologii și materii prime critice.

În acest context, Cătălin Done evidențiază poziția Italiei, considerând că guvernul condus de Giorgia Meloni încearcă să readucă în prim-plan necesitatea unei poziții europene comune în marile negocieri internaționale.

„Cred că Roma trebuie privită în acest moment ca una dintre capitalele care încearcă să readucă în centrul dezbaterii europene ideea unității strategice. Nu aș spune că Italia acționează literalmente singură, pentru că există și alte capitale care promovează această direcție. Dar este remarcabil faptul că guvernul italian insistă asupra unei probleme pe care Europa nu a reușit încă să o rezolve: diferența dintre puterea economică și demografică a Uniunii și capacitatea sa de a vorbi și acționa ca un actor geopolitic unitar,” spune acesta.

Ce ar câștiga România și cine ar controla banii pentru apărare

Pentru România, dezvoltarea unei structuri europene integrate ar putea însemna acces la programe comune de înzestrare, investiții în industria națională de apărare și participarea la dezvoltarea unor tehnologii militare, nu doar achiziționarea acestora de la producători externi.

„În ceea ce privește beneficiile unei structuri europene de apărare, acestea ar putea fi considerabile. România ar putea obține acces mai bun la programe comune de înzestrare, tehnologii militare avansate, finanțare pentru industria de apărare, capacități de apărare antiaeriană și antirachetă și mecanisme mai eficiente de mobilitate militară. În plus, participarea la proiecte comune ar putea consolida poziția industriei românești de apărare și ar putea transforma România dintr-un simplu cumpărător de echipamente într-un participant la producția și dezvoltarea lor. Să nu mai vorbim despre controlul strict al banilor pe care UE ar urma să il exercite asupra bugetului apărării (oprind sifonarea banului public cu ajutorul și in detrimentul MApN)”, este de părere Cătălin Done.

Participarea României la o structură europeană de apărare ar presupune însă și responsabilități concrete, nu doar acces la finanțare și tehnologie militară.

„Dar aceste avantaje nu vin gratuit. Ele presupun contribuții financiare, participarea la programe multinaționale, standardizarea echipamentelor, disponibilitatea unor unități militare pentru misiuni comune și, mai ales, capacitatea de a respecta angajamentele privind personalul, pregătirea și disponibilitatea operațională a forțelor”, conchide specialistul.