Înseamnă că ai ales legalismul, o aplicare formalistă şi, în definitiv, ipocrită a legii.

„Legalism” nu e acelaşi lucru cu legalitatea. „Ism”-ul din finalul cuvântului îl pune pe avocatul sau judecătorul care „practică” legalismul în postura de jurist jundamentalist. Legalism înseamnă talibanism juridic. În plus, legalismul nu face decât să ocolească fondul, blocându-se în forme, în proceduri şi în ipocrizii.

Dacă legalitatea înseamnă, la nivelul său cel mai profund, legitimitate, punerea legii în acord cu bunul simţ şi cu buna credinţa, iar legitimitatea presupune refuzul categoric al abuzului, legalismul este o spoială de legalitate, o practică ce încearcă să dea aparenţă legală unor abuzuri.

Un abuz nu devine o practică legală şi întemeiată, dacă este stipulat în contract sau „ocrotit” prin lege. Prevederea în lege, în sine, ca şi stipularea în contract, nu înlătură caracterul abuziv al unui fapt, act, contract, act administrativ sau al unei practici.

Abuzul de putere (economică, administrativă, politică) nu este „amnistiat” sau şters prin lege. Actul administrativ, legea, contractul, pot fi înlăturate de la aplicare, prin diverse mecanisme: actul administrativ, inclusiv cel normativ, poate fi înlăturat de la aplicare, prin intermediul excepţiei de nelegalitate; legea internă poate fi înlăturată de la aplicare dacă este contrară CEDO, dreptului Uniunii Europene sau jurisprudenţei emise în baza acestora; contractul sau clauzele contractuale care sunt contrare ordinii publice ori bunelor moravuri pot fi şi ele înlăturate de la aplicare. Clauzele abuzive din contractul dintre un profesionist şi consumatori sunt lipsite de efecte în ce-i priveşte pe consumatori.

Contractul care conţine clauze abuzive va fi aplicat numai în măsura în care, în urmarea înlăturării clauzelor abuzive, mai prezintă interes pentru părţi. Este adevărat că un contract are putere de lege între părţi (e „legea părţilor”, aşa cum, nu foarte corect din punctul de vedere al logicii şi al semanticii, ne-am obsinuit să spunem) dar această „lege a părţilor” este legitimă câta vreme nu acoperă un abuz, câtă vreme nu încalcă ordinea publică şi cerinţele bunelor moravuri şi câtă vreme este conform cu echitatea.

Aşa că, a alege să fii un om bun înseamnă, pentru jurist, a alege între legalism şi echitate.