Românizare şi europenizare
0În studiile despre europenizare se discută doar tangenţial despre interesele, motivaţiile şi aspiraţiile societăţii româneşti de a se europeniza, despre contextele economice, sociale şi istorice interne în care se produce şi se afirmă europenizarea în România. Prioritar, este abordată europenizarea politică, fără a se da atenţie altor tipuri de europenizare – socială, culturală, economică.
Europenizarea înseamnă o construcţie instituţională şi nu doar politică, având în vedere particularităţile sale de evoluţie istorică. Procesul de europenizare cuprinde un evantai foarte larg de acţiuni:urbanizare, instruire, industrializare, mijloace de comunicare, democraţie, stabilitate, diferenţiere structurală, modele de dezvoltare, integrare europeană, înlăturarea decalajelor interne şi a discrepanţelor faţă de alte state europene.
România modernă
s-a constituit ca urmare a trebuinţelor interne, a căror rezolvare s-a făcut
numai într-un context european favorabil. Statul naţional român s-a constituit
în etape. În anul 1859, s-au unit două state: Moldova şi Ţara Românească,
pentru a alcătui statul român. A fost nevoie de o perioadă de românizare, prin
omogenizare culturală, politică şi teritorială, act ce urma să schimbe radical
mentalitatea şi conduita locuitorilor din cele două Principate, integraţi
într-o altă societate, total nouă, ce trebuia edificată şi susţinută prin toate
mijloacele. După Unire, direcţia fundamentală de acţiune a noului stat a fost,
înainte de orice, unificarea reală, la nivelul tuturor grupurilor sociale, cu conservarea
valorilor şi tradiţiilor perene din cele două Principate.
În anul 1918, a avut loc o nouă Unire, de această dată a Regatului României cu provinciile româneşti: Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia. În acel moment, a fost nevoie de o nouă omogenizare, deci de o naţionalizare culturală în teritoriile ce au aparţinut, înainte de 1918, unor imperii. Să menţionăm că actele de românizare s-au realizat conform principiului naţionalităţilor, principiu european, în temeiul căruia s-au constituit statele naţionale.
Societatea
românească cunoaşte, de aproape 200 de ani, procesul modernizării în ritm lent
şi inegal, impus atât de necesităţi interne, cât şi de provocări externe.
Românii au acţionat pentru o dezvoltare modernă prin edificarea organismului
politico-juridic necesar în atingerea unor obiective strategice esenţiale:
câştigarea independenţei şi unirea tuturor românilor în aceleaşi structuri
statale. Procesele de modernizare interne s-au orientat, la începutul fiecărei
etape de tranziţie, de la regimurile vechi la cele noi, către schimbarea profundă
a vechilor instituţii, dar acţiunile concrete de modernizare s-au realizat, din
diferite cauze, prin adoptarea legilor şi imitarea instituţiilor occidentale,
în lipsa unui proiect de cunoaştere şi evaluare critică a situaţiilor specifice din
societatea românească.
Românii au avut de suportat consecinţele propriilor moşteniri istorice din cauza multiplelor tranziţii: moştenirea otomană, moştenirea fanariotă, moştenirea paşoptistă, moştenirea din cele două Principate după Unirea din 1859, moştenirea celor patru civilizaţii ale provinciilor ce au fost integrate, prin Unirea din 1918, în statul român, moştenirea interbelică în perioada comunistă, moştenirea comunistă după 1989. Remarcăm, tot ca o moştenire istorică, fragilitatea vieţii politice şi a regimului democraţiei parlamentare, civismul scăzut al unei intinse părţi a populaţiei, constrângerile interne şi externe cărora societatea şi liderii ei trebuie să le găsească soluţii. Dar, în toate aceste perioade, orientarea generală a românilor a fost către idei şi valori din spaţiul european.
Europenizarea
este un proces complex şi îndelungat, mai ales într-o ţară ca România, care a
cunoscut, într-un interval destul de scurt, procesele de naţionalizare sau de
românizare. Românismul exprimă
sentimentul naţional al românilor, iar europenitatea reflectă sentimentul
românilor pentru valorile europene.
Societate a
modernităţii tendenţiale, România se confruntă cu probleme de integrare şi de
europenizare, necunoscute de către alte state europene, cărora trebuie să le
dea răspuns conform cu cerinţele rezultate din poziţia de membră a Uniunii
Europene şi cu situaţiile concrete din comunitatea autohtonă.
Europenizarea se
produce într-un spaţiu public naţional dominat de actorii sociali
„europenizaţi”, cum sunt elitele intelectuale şi politice, organizaţiile multinaţionale,
grupurile de lucrători români din alte ţări europene, dar în mică măsură cu
efect real asupra marilor grupuri sociale şi opiniei publice româneşti. Europenizarea
societăţii româneşti ar trebui să se focalizeze pe rezolvarea problemelor
sociale, care nu şi-au găsit o soluţionare de-a lungul perioadei modern, de
pildă, ridicarea condiţiei sociale şi materiale a tuturor categoriilor sociale.
O altă direcţie
a europenizării o constituie edificarea unei societăţi moderne, conform unor
principii şi norme europene şi nu doar prin adoptarea unui anumit model, cum a
fost, de pildă, modelul francez de administraţie puternic centralizată.
Societatea românească a fost continuu supusă presiunii din afară de a-şi schimba
cadrul instituţional.
Europenizarea
societăţii româneşti se concretizează într-un spaţiu public autohton în care se
dezbate şi se deliberează asupra întregului areal al Europei şi nu are ca
referenţial doar civilizaţia şi cultura apusene. Europenizarea societăţii
româneşti porneşte de la fondul de europenitate câştigat în relaţiile ei cu toate
ţările de pe continentul european. Procesul
de europenizare cuprinde toate ţările din Uniunea Europeană. Proiectele,
strategiile şi soluţiile de dezvoltare sunt raportate la principii şi norme
europene. Există, firesc, diferenţe
între societatea românească şi ţările europene, după cum există şi similarităţi
derivate din moştenirea latină, din schimburile culturale, economice şi
tehnologice care au avut loc de-a lungul timpului.
Europenizarea
societăţii româneşti se petrece în contextul creării unei noi identităţi
europene, diferită de identitatea europeană de dinainte de lărgirea Uniunii
Europene, întrucât ea dă expresie conservării trăsăturilor fundamentale ale
unui nou tip de european şi ale unei noi comunităţi.
Europenizarea
societăţii româneşti se înscrie ca o direcţie fundamental de dezvoltare din
perioada post-aderare, bazată pe consensul tuturor grupurilor sociale. Cum se
construieşte acest proiect? Evoluţia
evenimentelor interne de după 2007 evidenţiază lipsa unei viziuni proprii
asupra europenizării, aceasta fiind concepută, în continuare, ca occidentalizare,
fără a se înţelege că şi ţările din Vestul
Europei trec printr-o nouă europenizare datorată integrării lor în Uniunea Europeană.
În acelaşi sens,
menţionăm faptul că nu s-a elaborat o teorie propriu-zisă a dezvoltării economico-sociale
a României ca ţară membră a Uniunii Europene.. S-au infiinţat nenumărate
instituţii şi institute, agenţii europene, de consultanţă, fundaţii morale şi
religioase, însă acestea acordă o atenţie scăzută strategiilor de dezvoltare
europeană a României. Societate agrară, transformată rapid într-una
industrială în perioada comunistă, dar care a cunoscut un puternic proces de
dezindustrializare în perioada postcomunistă, cu o pondere foarte ridicată a
sectorului agrar şi a mediului rural, societatea românească este evaluată după
standarde şi criterii europene. Ca o consecinţă, politicile de dezvoltare au la
bază recomandări şi principii ale instituţiilor internaţionale, acestea având
foarte puţin de a face cu particularităţile istorice ale românilor.
Dacă actul de
constituire a statului naţional românesc şi românismul au avut la bază modelele
occidentale înrădăcinate în principiul naţionalităţilor, europenizarea este un proces definit ca apartenenţă la un spaţiu comun
al societăţii europene.
Societatea românească,
pe cale de a se europeniza, nu poate sări imediat la o etapă superioară de
dezvoltare. Europenizarea societăţii naţionale stăruie în viziunea unor largi
categorii de populaţie ca act de susţinere a circulaţiei capitalului, de pe
urma căreia doar unele grupuri au de profitat.În europenizare, un
rol important îl au companiile multinaţionale, care au devenit proprietare ale
industriei şi resurselor naturale din România. Europenizarea nu este produsă
sau realizată numai de elite, ci şi de grupurile de lucrători români care
muncesc în ţări din Uniunea Europeană.
În noul context,
al postaderării, instituţiile europene ar trebui să înţeleagă că europenizarea societăţii
româneşti poate fi benefică atât pentru români, cât şi pentru toţi europenii numai
în măsura în care răspunde trebuinţelor reale ale românilor şi ale europenilor. Europenizarea
este deplină numai din momentul în care societatea românească depăşeşte ea
însăşi mentalitatea de periferie a Europei, dominată de o structură oligarhică
şi cu o populaţie care este obligată la un nivel de viaţă scăzut, neîntâlnit în
ţările fondatoare ale Uniunii Europene.
Este limpede că
societatea românească este supusă influenţei globalizării, care a modificat
profund sensul şi evoluţia civilizaţiei industriale din cele două tipuri de
societate din epoca modernă: capitalismul şi comunismul. Aceste transformări
influenţează direct viaţa românilor de astăzi, iar, ca de fiecare dată, elita
noastră intelectuală este defazată, fiind orientată spre dezbaterea unor teme
vetuste. Problema României de astăzi nu este lupta împotriva comunismului, ci decalajul
de dezvoltare economică, mai proeminent ca niciodată, faţă de celelalte state
din Uniunea Europeană.
O temă relevantă
este aceea că, prin integrarea în Uniunea Europeană, România are, pentru prima
dată în istoria ei, mijloacele adecvate de a atinge standardele modelului
european de dezvoltare, factor esenţial în depăşirea sentimentului românilor că
sunt europeni de categoria a doua din cauza frustrărilor, complexelor şi handicapurilor
din trecut.
Încă din zorii modernităţii a fost adjudecat, am spune necondiţionat, trendul evoluţiei moderne europene a românilor. Iată de ce este improprie considerarea României ţară balcanică, ca argument pentru justificarea amânării datei de aderare la Uniunea Europeană, ceea ce a fost calificat drept execepţionalism balcanic. Excepţionalismul balcanic ar deriva din ideea că ţările balcanice ar reprezenta ceva unic din cauza tradiţiei lor culturale şi politice, a istoriei lor comune. Asocierea celor două ţări, România şi Bulgaria, de către Uniunea Europeană, în decizia pentru aderare la aceeaşi dată, nu are nimic cu apartenenţa la României la spaţiul balcanic. Incontestabil,
România aparţine Europei Centrale, iar decuplarea ei în 2004, de la aderarea odată cu cele 10 ţări intrate în acel an în Uniunea Europeană, are o motivaţie ce ţine mai mult de vecinătatea ei cu state ex-sovietice şi relaţiile acestora cu Uniunea Europeană. Prin aceasta, nu vrem să negăm semnificaţia nivelului economic mai scăzut al României în procesul de integrare europeană. Dacă facem o comparaţie cu Cipru, nu este greu de observat că această ţară nu a răspuns la toate standardele de aderare, şi totuşi a fost acceptată să adere la 1 mai 2004.