Celebra sintagmă biblică ”Nimeni nu-i profet în ţara lui” se aplică dramatic în România, însă nu doar pentru persoane, ci şi pentru valorile naţionale. Mai ales după 1990, am fost cuprinşi de o furie a ”internaţionalizării”, atât din punct de vedere material, cât şi cultural. Singurele haine bune erau ”din străinătate”, iar singurele valori culturale meritorii tot de acolo. Brusc, muzica românească nu mai era bună, la fel nici tradiţiile noastre, portul popular era ruşinos şi ”de la ţară”, iar blugii şi hiturile disco (sau alte stiluri) aveau monopol. A fost nevoie ca designeri străini să descopere ia românească, care de altfel mai fusese în vogă în anii 70 în Franţa, pentru ca să descoperim şi noi că avem un port popular nemaivăzut, a cărui stilizare poate fi generatoare de haut couture pe podiumul modei de oriunde din lumea asta mare. Dar, mai întâi, trebuia să ne spună acest lucru altcineva, pentru că atunci când au spus-o românii iubitori de frumos nu i-am băgat în seamă. 

Ce tot stăm şi aşteptăm să ne descopere alţii Maramureşul, ia, folclorul, mâncarea, meşteşugurile, pesiajele de basm, ca să începem să le preţuim? Nu erau la fel şi înainte să se minuneze străinii de ele? De ce nu avem mândria şi puterea să ni le preţuim şi singuri, fără ajutor şi îndemn din afară?

Scriitorii sau compozitorii români sunt mari numai dacă sunt apreciaţi de străini şi vin cu patalamaua din Occident, altfel nu-i bagă nimeni în seamă. Cercetătorii şi oamenii de ştiinţă la fel. Până şi locurile noastre sublime au nevoie să apară pe Travel Channel ca să avem curajul să recunoaştem: da, domnule, avem o ţară frumoasă. Dar dacă nu descoperea Prinţul Charles Transilvania parcă nu ne dădea mâna să apreciem satul românesc şi tradiţiile sale. Iar mâncarea sănătoasă şi naturală a bunicilor nu a mai avut valoare până nu i s-a spus ”eco” şi a devenit scumpă. Mai demult era ieftină şi la îndemână, dar noi preferam să ne cumpărăm plasticuri de la supermarket. Acum, dacă e ”Eco” şi e la modă în străinătate, parcă începe să ne placă şi nouă. Şi tot aşa.

Ar trebui să ne lepădăm o dată de complexul străinătăţii şi al aprecierilor venite din altă parte. Ce avem bun şi frumos este aşa în sine şi în mod real, nu pentru că vine nu ştiu cine şi ne spune că avem comori pe care le-am uitat şi ar fi bine să nu le pierdem. Ce tot stăm şi aşteptăm să ne descopere alţii Maramureşul, ia, folclorul, mâncarea, meşteşugurile, pesiajele de basm, ca să începem să le preţuim? Nu erau la fel şi înainte să se minuneze străinii de ele? De ce nu avem mândria şi puterea să ni le preţuim şi singuri, fără ajutor şi îndemn din afară?