Nu e vorba doar de bacalaureat. Din 1990 încoace, o pleiadă aşa-zise reforme au fost implementate în cascadă, zăpăcind generaţii în tregi de copii şi părinţi deopotrivă. Rezultatele sunt vizibile cu ochiul liber. Învăţământul românesc rămâne într-o criză profundă, cu şanse mari de a se adânci, oglindă a unei societăţi inepte, care nu înţelege că educaţia reprezintă poate singura şansă a României. Pe scurt, există două direcţii majore ale eşecului.

1. Criza sistemului educaţional, incapabil să creeze programe moderne şi să se desprindă dintr-un imobilism păgubos. La toate palierele, de la învăţământul primar la cel universitar, funcţionează o schemă care nu mai corespunde provocărilor de astăzi, care nu rezonează defel cu schimbările profunde de pe piaţa muncii. S-a împământenit concepţia conform căreia fiecare tânăr trebuie ajutat să obţină o diplomă de bacalaureat, fără să ne preocupăm dacă obţinerea ei îl şi ajută pe respectivul să se integreze, cumva, în societate. Strigătele de bucurie referitoare la procentele mai mari de promovabilitate de anul acesta îmi aduc aminte de rapoartele cu producţia la hectar de altădată. Desigur, ai bac-ul, te poţi duce la o facultate particulară, nu degeaba anumiţi domni şi doamne au ajuns să schimbe şi Constituţia în sensul ăsta. Din nou, cu ce-l va ajuta pe deţinătorul de licenţă acel carton fără valoare evident nu-i preocupă.

2. Criza morală, concretizată în confuzia firească a tinerilor, îndemnaţi de părinţi să fie preocupaţi de educaţie şi realitatea de zi cu zi, în care oamenii cu şcoală sunt cei care se luptă la limita decenţei. Aceşti tineri ştiu foarte bine că într-o societate în care nepotismul e lege, nu studiile sau o diplomă obţinută prin muncă te ajută, ci relaţiile părinţilor şi a celor apropiaţi. Creatorii fabricilor de diplome ştiu şi ei, la rândul lor, că protejaţii au posturi călduţe asigurate, în timp de marea majoritate rămâne să orbecăie pe o piaţa a muncii haotică, fără nicio corelaţie cu sistemul de învăţământ.

Soluţia nu poate veni decât de la liderii naţiunii, care ar trebui să înţeleagă că direcţia în care mergem ne duce direct în prăpastie. Avem nevoie de reforme radicale, profunde, concomitent la toate palierele sistemului de învăţământ. Dar cine să fie capabil de aşa ceva?

Opoziţia? În afara extazului domnului Blaga în faţa partidului comunist chinez şi excluderile de tip dejist, n-am auzit nimic din acea direcţie. Exista mai multă opoziţie la începutul anilor `90!

Puterea? Din rândul ei provin cei preocupaţi de permanentizarea fabricilor de diplome prin Constituţie. În plus, sunt într-un extaz total în faţa turneului primului nostru ministru, devenit celebru printr-un furt  (asta reprezintă plagiatul!) şi care urmează să se întâlnească probabil şi cu federaţia klingoniană, ca să-i dea peste nas lui Băsescu şi să-i arate cum se face politică externă.

Avem şi câţiva parlamentari foarte activi pe forumuri. Bat cămpii cât e ziulica de lungă, cu populisme şi propagandă ieftină, de parcă i-am plăti să-şi dea cu părerea aici, nu să lucreze cu greu în Parlament. Da, aveţi dreptate, sunt în concediu. Două luni! Acum un an, nu doar că s-au mobilizat, dar au reuşit într-o singură zi să facă schimbări pe bandă rulantă. Deci, se poate, când interesul ţării o cere.... Poate ar trebui să se adune de prin insule într-o sesiune extraordinară, să analizeze starea învăţământului românesc şi să-şi sacrifice vacanţa pentru a lua măsurile absolut necesare redresării nu doar a educaţiei, dar a societăţii în ansamblul ei.