Această declaraţie a Patriarhului Daniel se adaugă unui şir deja lung de declaraţii ale unor ierarhi şi preoţi în sprijinul iniţiativei cetăţeneşti de clarificare a definiţiei Căsătoriei în Constituţia României, iniţiativă susţinută de trei milioane de români.

Am văzut, pe de altă parte, o întreagă campanie a unei părţi a presei şi a unor aşa-zişi „influenceri” care acuză Biserica că promovează iniţiativa cetăţenească a Referendumului pentru Căsătorie. Unii au mers până acolo încât au spus: nu vor avea „tupeul” să vorbească ziua, în amiaza mare, în biserici despre asta. Sau: nu vor avea „tupeul” să le vorbească părinţilor şi liceenilor despre asta. Vor vorbi, cel mult, pe ascuns, „noaptea ca hoţii.”

Le iau pe rând. De ce să nu aibă Biserica curajul să le vorbească creştinilor despre temele bisericii? Dacă Biserica nu le vorbeşte creştinilor despre virtuţile creştine, despre ce ar trebui să le vorbească – despre virtuţile telefoanelor iPhone? Dacă Biserica nu le vorbeşte creştinilor despre viaţa veşnică a oamenilor care cred în Hristos, despre ce ar trebui să le vorbească – despre viaţa veşnică a bateriilor cu litiu? Şi dacă biserica nu le vorbeşte creştinilor despre familia binecuvântată, despre ce ar trebui să le vorbească creştinilor – despre ingineriile sociale neomarxiste care erodează şi demantelează familia?

Apoi, de ce să nu aibă Biserica curajul să le vorbească creştinilor despre temele Bisericii la lumina zilei – în biserici şi, de ce nu, în şcoli? România NU este, dragi jurnalişti şi „influenceri” sceptici, un stat laic. România recunoaşte, în acest moment, 18 culte religioase, printre care se numără şi cultul majoritar creştin-ortodox. Această recunoaştere presupune o serie de drepturi – inclusiv dreptul de a le vorbi creştinilor despre temele creştine, mergând ACOLO UNDE SE GĂSESC CREŞTINII. Şi, deocamdată, mai mult de 90% din populaţia ţării se declară nu sceptică, nu atee, ci creştină.

Aşadar, este o situaţie când cea mai bună întrebuinţare a atitudinii sceptice este să-şi pună la îndoială propriile asumpţii. Pentru că, altfel, am vorbi despre un joc nelegitim de aducere a marginalităţii extreme în centru, şi de a împingerii a centrului la periferie. „Dumnezeu există” trebuie să fie prin orice mijloace înlocuit cu „Dumnezeu nu există”. O atitudine marginală pentru o stare a societăţii este promovată ca trebuind obligatoriu să fie centrală; este un joc al şantajului emoţional şi al intimidării, în care majoritatea cedează, eliberează centrul, iar golul creat este ocupat, triumfal, de atitudinea extrem-marginală. Şi să nu ne înşelăm – atitudinea marginală despre care vorbim nu ar fi nicidecum o atitudine neutră: nu vorbim despre agnosticism, ci vorbim despre ANTICREŞTINISM. Vorbim, în fapt, despre fanatism anticreştin. Şi acesta, ar fi, abia, un tupeu cu totul nemăsurat, şi o atitudine cu totul nepermisă în spaţiul public.

În sfârşit, Patriarhul a spus astăzi că „un popor este binecuvântat când are familii care nasc copii”. Ce ne-am aştepta să spună Patriarhul BOR – că un popor este binecuvântat când are „creştini” care urmăresc, cu orice preţ, plăcerea individuală, loisirul, şi evită cu orice preţ misiunea şi sacrificiul întemeierii unei familii pentru a naşte şi educa generaţiile viitoare? Cu atât mai mult cu cât România a ajuns, în aceste zile, la cel mai scăzut nivel al natalităţii după cel de-al Doilea Război Mondial, pierde în fiecare lună peste 10.000 de locuitori, are o populaţie tot mai îmbătrânită, şi unii spun că mai avem un milimetru până la aşa-numita „spirală a morţii” – punctul dincolo de care declinul demografic ar fi ireversibil?