M-am simţit provocat să scriu despre ele şi mă simt îndemnat să reiau şi azi articolul meu de-atunci, în speranţa că citatele invocate vor avea, măcar în ceasul al doisprezecelea, ecoul necesar printre cei direct preocupaţi de sfera religiei, fie ca simpli credincioşi, fie ca slujitori instituţionali ai cultului. Biserica are de luptat, în mod legitim, cu ideologii secularizării, dar n-ar trebui să treacă prea uşor nici peste propriile ei poticneli şi inadecvări, dat fiind spiritul vremii… Reiau, deci, mai jos, articolul meu din 2014.


Articol preluat din Dilema Veche

Ştiu că nu e în regulă să citeşti (şi cu atît mai puţin să citezi) din Nae Ionescu. Ştiu şi ce e blamabil în opţiunile lui politice, greu de înţeles la un om atît de inteligent şi de rafinat. Dar nici inteligenţa, nici rafinamentul n-au fost de mare folos pentru distilarea convingerilor unor intelectuali de vîrf sau pentru tribulaţiile lor conjuncturale, pline de compromisuri. Nu-mi place, totuşi, să mi se spună ce texte să frecventez şi ce texte să excomunic. Nu vreau să renunţ, din cauza derapajelor ideologice, la ce e bun şi viu în opera unor Eliade, Cioran, Noica, Vulcănescu, Heidegger, Céline ş.a., şi nici, din cauza penibilelor lor afilieri, la ce e bun şi viu la de-alde Sartre, Sadoveanu, Éluard sau Picasso. Am mulţi prieteni pe care sînt bucuros să-i frecventez, în ciuda unor năzdrăvănii de tinereţe, nici măcar regretate cu adevărat. Cine sînt eu să judec? În fine, chestiunea e, ca să zicem aşa, complexă. Deocamdată, să ne mulţumim a admite că una e Hitler, alta e Nietzsche, una e Stalin, alta e Gorki, una e Eichmann, alta e Drieu La Rochelle, una e Alexandru Drăghici, alta e Mihai Beniuc, una e Lenin, alta e Maiakovski…

Acestea fiind zise, voi spune că am (re)descoperit cu mare interes volumul Teologia tipărit (în 2003) de solida editură Deisis de la Sibiu, prin străduinţa doamnei Dora Mezdrea. E vorba de integrala publicisticii religioase a lui Nae Ionescu. Surpriza a fost să constat că ideile noastre despre „ortodoxismul“ autorului ne‑au făcut să uităm luciditatea lui; că ideile noastre despre naţionalismul lui ne-au făcut să trecem cu vederea spiritul lui critic, atunci cînd poticnelile ţării o cereau; în fine, că ideile noastre despre firea lui „conservatoare“ (ca să nu zicem „reacţionară“) ne-au făcut să nu mai percepem anvergura modernităţii sale.

Pentru ilustrare, propun cititorului cîteva fragmente. Mai ales teologii şi ierarhii noştri ar avea multe prilejuri de reflecţie, citind aceste pagini. Dar nu numai ei. Iată:

1926: „De ce sînt lipsite, în primul rînd, Biserica şi Ortodoxia noastră? De intelectualitate! E probabil şi acesta un mijloc de a cîştiga împărăţia cerurilor. Nu s-ar putea însă recurge şi la alte metode? Sîntem ruşinaţi că trebuie să constatăm cît de goală de orice sens e, pentru marea generalitate a teologilor noştri, ştiinţa aceasta dumnezeiască. Dogme, canoane, aşezări, toate sînt literă moartă, pe care cel mult trebuie să o respectăm, dar pe care am încetat demult a o înţelege. Şi totuşi, problema e de cea mai mare însemnătate; căci, dacă, în adevăr, Ortodoxia se închirceşte în formalism, nu e, în nici un fel, pentru că acest formalism îi e congenital; ci pentru că, prin însăşi natura ei, cadru de cea mai subtilă şi puternică spiritualitate, ea e condiţionată de existenţa unei bogate vieţi intelectuale. În Biserica noastră însă această viaţă nu mai există (…)“. (vol. cit., p. 231)

1926: „…o schimbare ar trebui să pornească de sus în jos, şi anume, prin ridicarea prestigiului studiilor teologice, prin ancorarea lor în mijlocul preocupărilor spirituale moderne. Ce este astăzi un teolog pentru atmosfera ştiinţifică românească? Un om care vorbeşte o limbă neînţeleasă, pentru a debita lucruri inactuale, în care nici el nu mai crede. Ce trebuie şi ce poate să fie un teolog? Un învăţat însufleţit de Duhul Sfînt, care a trecut dincolo de înţelepciune şi de ştiinţa vremii noastre. Nu rămas, deci, în urma ştiinţei, ci depăşind-o, după un studiu precis (…). Dar, evident, consideraţiile noastre duc într-o «fundătură». Căci, pentru asemenea schimbări, avem nevoie în primul rînd de ajutorul înaltelor şcoli de teologie. Vor avea ele curajul să-şi mărturisească deficienţa?“ (vol. cit., p. 259)

Acestea sînd doar două mostre, dintr-un rezervor uriaş, în care se vor găsi pagini percutante despre „curiozitatea“ pe care o reprezintă ideea de „sfinţi naţionali“ (p. 106), despre relaţia dintre politică şi Biserică, despre un eventual aport al „nespecialiştilor“ în teologie (p. 223) şi cîte şi mai cîte, toate teme fierbinţi după 90 de ani de la scrierea lor, toate expuse cu vervă, toate izvorîte din nevoia de a participa şi de a îmbunătăţi. Din păcate, trebuie să adăugăm: toate uitate sau lăsate deoparte, tocmai cînd dezbaterea lor ar fi mai necesară.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro