De la Ceauşescu la Ben Ali

Show-ul începutului de an a fost Revoluţia din Tunisia. Cu fiecare zi care trece, aceasta îşi descoperă tot mai multe asemănări cu Revoluţia română din 1989.

Născută din sărăcia populaţiei unei ţări considerate paradis turistic, revolta l-a alungat de la putere pe preşedintele Zine El-Abidine Ben Ali, la capătul unei domnii de 23 de ani. La noi, Ceauşescu era stăpân de 24 de ani. Cei doi au fost contemporani la putere timp de doi ani (1987-1989).

Televiziunile din lumea întreagă au difuzat imagini-şoc cu devastarea palatului prezidenţial din Tunis. Foamea, nevoia de aventură şi dorinţa de răzbunare i-au transformat pe mulţi tunisieni în vandali. Când i-am văzut ieşind cu covoare pe umăr şi cu pumnii plini de bijuterii, am avut imaginea românaşilor care, în decembrie '89, ieşeau din vila lui Ceauşescu, din cartierul Primăverii, cu roţi de caşcaval în braţe şi cu şiruri de cârnaţi petrecute pe după gât, în timp ce Judeţenele de partid găzduiau lupte eroice pentru acapararea televizoarelor alb-negru sau color.

În Tunisia s-au petrecut şi grozăvii de genul celei în care au fost implicaţi doi vânători suedezi. Aceştia tocmai se întorceau din munţi, unde participaseră la o vânătoare de mistreţi, pentru care achitaseră taxa şi luaseră toate aprobările. Reveniţi în capitală, au nimerit în plină revoluţie. Fiind înarmaţi, blonzi, înalţi şi vorbitori ai unei limbi păsăreşti, aveau toate trăsăturile unor asasini plătiţi ai fostului regim. Prin urmare, au fost la un pas de a fi linşaţi de mulţimea isterică.

Asemenea scene s-au petrecut şi în România anului 1989, cu diferenţa că noi vânam „terorişti" arabi. Aşa ne spuneau instigatorii de la TVR ai lui Brucan, cu Brateş pe post de portavoce.

La câteva zile după fuga lui Ben Ali, agenţiile de presă încă transmiteau: în Tunisia continuă luptele între revoluţionari şi susţinătorii fostului dictator, care nu vor să-şi piardă privilegiile. La fel transmiteau şi pe 22-25 decembrie 1989 de la Bucureşti: în România continuă luptele între revoluţionari şi susţinătorii fostului dictator, care nu vor să-şi piardă privilegiile. Ceea ce era o enormă minciună: nimeni nu mai lupta pentru „odiosul şi sinistra", care fuseseră abandonaţi cu totul. Sângeroşii „terorişti" serveau alţi stăpâni.

Am păstrat o rezervă şi când am aflat că nesătulul Ben Ali a fugit în Arabia Saudită cu o tonă şi jumătate de aur. N-o fi tot o cacealma precum cea cu miliardul de dolari dosit de Ceauşescu în bănci străine?!

Nu mă îndoiesc că presa occidentală va scoate la iveală, cât de curând, dedesubturile Revoluţiei tunisiene. La fel cum s-a întâmplat şi cu cea română, de altfel. Mai ales confraţii francezi sunt experţi în a detecta conspiraţiile din spatele revoltelor populare şi loviturile de stat din spatele revoluţiilor.

Între România şi Tunisia există totuşi şi o mare deosebire: soarta dictatorilor. Ai noştri au sfârşit la zid, ai lor se bronzează în deşertul saudit. Încă o dovadă că „Nea Nicu" a fost nu doar paranoic, ci şi fraier. Zeci de „pretini" africani şi asiatici erau pregătiţi să-l primească regeşte, cu sau fără lingouri de aur.