Compatrihoţii

Dincolo de marea hoţie tradiţională, care se manifestă în cercurile înalte ale politicii şi ale administraţiei, există în fibra poporului român şi o hoţie populară, de masă. Una care îşi are rădăcinile în comunism şi la care participă sute de mii de compatrioţi. Îi vom spune, generic, mica hoţie.

Comunismul a adus „proprietatea întregului popor", adică a nimănui. Tot atunci a fost brevetată formula „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc", în care „ei" însemna statul. Încet, dar sigur, relaţia dintre cetăţean şi stat a alunecat spre metastază: fiecare încerca să mai scoată un oarece folos de la serviciu, în afară de salariu. Un şurub, un rulment, o bobină, o bucată de sârmă. Sau: o pâine, un salam, un kilogram de carne, o bucată de brânză, un ciorchine de banane... Sau: un pix, o radieră, o călimară de cerneală, zece coli de hârtie...

La sate, ţăranii s-au trezit brusc fără pământ. Cooperativizarea i-a transformat în clăcaşi pe pământul care fusese al lor, dar care devenise „al tuturor". Şi atunci, oamenii s-au adaptat. Trudeau pe mai nimic la C.A.P. sau la I.A.S. (recompensa o constituiau celebrele zile-muncă sau părţi infime din recoltă), dar aveau grijă să „completeze". Ei au rafinat metodele de a fura porumb, grâu, cartofi, mazăre sau fân, căutând să reducă riscul de a fi prinşi. Unii reuşeau să îngraşe porcul de Crăciun, alţii ajungeau la puşcărie.

Necazul e că, deşi comunismul a dispărut în urmă cu 20 de ani, iar C.A.P.-urile şi I.A.S.-urile s-au desfiinţat, proastele obiceiuri au rămas neschimbate. Şi acum, la sate, există hoţi de porumb, atâta doar că au schimbat tarlaua C.A.P.-ului cu cea a fermierului sau a gospodarului. Iar hoţii de lemne continuă să umple căruţele sau camioanele din păduri care nu mai sunt „ale tuturor", ci ale unor proprietari care mai plătesc şi impozit pentru asta.

Cei obişnuiţi să şterpelească mărunţişuri de prin fabricile socialiste mai încearcă şi acum să dosească sub salopetă câte o şurubelniţă, ceva. Unora le e mai greu, pentru că fabrica lor s-a privatizat, iar noul patron „s-a făcut al dracului". Alţii nu mai au de unde să fure, pentru că fabrica lor nu mai există. Dar vechea obişnuinţă nu a dispărut, ci se află în stare latentă, aşteptând momentul prielnic pentru a se manifesta. Mai prinzi un job pe şantierele de construcţii şi doseşti câteva cuie, trei faianţe şi un sac de ciment... mai păzeşti un depozit din care şterpeleşti un bax de conserve... carevasăzică, „te descurci"!

Douăzeci de ani nu le-au fost suficienţi unor compatrioţi să priceapă că „proprietatea întregului popor" nu mai prea există, deci micile lor furtişaguri îi afectează direct pe alţii: fermieri, proprietari de pădure, patroni de firme etc. Compatrihoţii, ca şi patrihoţii din politică, înţeleg întotdeauna mai greu.