Sărăcia cu duhul şi cu fapta

„România, cele mai multe naşteri din UE la adolescente sub 15 ani. România, pe primul loc la mortalitate infantilă din UE. România, pe primul loc în UE la tuberculoză. România, pe primul loc în UE la mortalitate cancer de col uterin. Şi pe astea le-am scris cu ochii închişi, fără să caut pe net…“.

Prietena şi colega Sidonia Bogdan, de la România liberă, a rezumat prea bine situaţia reală şi statistică a României: „România, cele mai multe naşteri din UE la adolescente sub 15 ani. România, pe primul loc la mortalitate infantilă din UE. România, pe primul loc în UE la tuberculoză. România, pe primul loc în UE la mortalitate cancer de col uterin. Şi pe astea le-am scris cu ochii închişi, fără să caut pe net…“. Fără să disper şi fără să fiu un panicard de cafenea, adaug şi eu: „România, ţara cu cea mai scăzută putere de cumpărare din Europa“. Să tragem linie, asta e problema naţională. De aici vin toate relele – alea care populează ideile de-a gata ale ideologilor. Lenea, hoţia, traficul de influenţă şi corupţia. Toate, precum cei patru cavaleri ai Apocalipsei, se întrec să tragă naţia la fund. Nu vă faceţi iluzii că a fost vreodată mult mai bine. În prioada interbelică, triumful Legiunii nu se explică altfel: sărăcie, inegalitate, corupţie. În perioada comunistă, deşi îşi putea cumpăra casă şi maşină, cetăţeanul era acelaşi sărăntoc, abonat la mită pentru instituţiile ţării.

Timpul parcă nici n-a trecut. Suntem în faţa aceleiaşi linii de start ca acum o sută sau două de ani. Partea comică e că, atunci când se schimbă regimul, vodă sau primarul, lumea se pune pe sperat. Vorbesc de lumea bună. Cetăţeanul de rând nu are treabă cu speranţa. El ştie, mai bine decât cel mai fin ideolog sau cel mai vizionar politolog, că lucrurile nu se schimbă. Copii lui ştiu asta, buzunarele ştiu, toată familia şi vecinii ştiu. Pentru a supravieţui, cel puţin patru milioane de români trebuie să facă foamea şi să se supună celui mai puternic. Principala lor preocupare e ziua de mâine şi pâinea cea de (aproape) toate zilele. Mizeria. Promiscuitatea. În faţa acestei alternative dramatice, un sfert din populaţie va ridica din umeri. Nişte extratereştri, cu limba despicată, care fac din negru alb şi din noapte, zi.

În acest context s-au trezit, că altfel nu pot să le spun, nişte notorietăţi mucegăite şi experţi ai lui peşte prăjit şi s-au pus să strige că salariul minim pe economie e un atentat la capitalismul salvator. Pentru ei nu nivelul de taxare (TVA e fruntaş pe ramură), nu subdezvoltarea, nu schimburile comerciale debile, nu evaziunea fiscală sunt vinovaţii, ci salariaţii care, la 225 de euro lunar, îl cocoşează pe bunul samaritean capitalist. Păi, ia să socotim, ca nişte buni gospodari: coşul zilnic (în România anului 2013) totalizează 24,8 lei. Înmulţim 24,8 cu 30 şi ne dă 744 de lei. În 2014, coşuleţul e cu 5% mai scump. Suma reprezintă exclusiv mâncarea. Pentru tot restul, 100 de lei vi se pare enorm, necugetat, o risipă monstrioasă, nu-i aşa? Sper că îşi dă seama toată lumea ce absurditate gogonată au susţinut experţii neantului.

Însă, pornind de aici, de la prostia pompoasă, cu pretenţii intelectuale, va trebui să reanalizăm situaţia României. Ţara noastră e una bananieră, o republică a lohn-ului şi a resurselor ieftine. De la păduri la petrol, de la aur la sturioni, de la necalificaţi până la spcialişti, totul e exclusiv de vânzare. Clasa medie e o iluzie, capitalismul, victorie împotriva cetăţeanului, iar guvernul, un ambasador al FMI. De aceea nu pot decât să repet, până când se plictiseşte lumea. Nu cetăţeanul e al statului, ci viceversa. Când va dispărea foamea endemică, poate numai atunci vom redeveni o naţiune.