Aşa cum cei mai rezistenţi dintre dumneavoastră îşi aduc aminte, România s-a mai tîrît prin episoade istorice vulgare şi imbecile. Am supravieţuit, cu grade de infirmitate mereu sporite. De data asta, am intrat într-un regim post-istoric, într-o ficţiune coordonată de ageamii fără vocaţia răului organizat şi, din acest motiv, incapabili să înţeleagă ce fac lumii pe care o lichidează.

Cifra contaminărilor Corona creşte, iar inteligenţa stăpînirii scade - amîndouă faţă de valori anterioare mici. Ce era de priceput? După o primă fază la baionetă, virusul a fost încarcerat. Apoi, logic, la prima relaxare, adică odată cu reluarea, fie şi parţială, a vieţii reale, virusul a reapărut. Numai naivii sau dogmaticii îşi puteau închipui că, după o amnistie, numărul furturilor va scădea.  

Acolo unde a apucat să secere în voie şi să blocheze morgile, de pildă în Italia, revenirea virusului e palidă. Acolo unde restricţiile au oprit, din vreme, răspîndirea, de pildă în România, revenirea virusului e mult mai viguroasă. E chiar de presupus că, într-un fel, carantina n-a făcut decît să îngheţe şi să amîne valul de contaminări vizibil acum. Un lucru e, însă, peste tot, cert: reapariţia contaminărilor nu e însoţită de explozia deceselor.

Conluzia e simplă, dar cere guvernelor să renunţe la privilegiile extinse, de taumaturg social. În banalitatea ei şocantă, concluzia ultimelor 6 luni de arest şi permisii epidemice spune că virusul s-a instalat, că nu se va urni din loc şi că va rămîne printre noi. Ca atîţia viruşi de pripas, Corona s-a instalat ostil în viaţa noastră. Iar asta e rău dar natural.

În fond, nu ne-am îmbolnăvit cu un scop ci dintr-o cauză. Altfel spus, nu ne-am îmbolnăvit pentru a înlesni constituirea unui nou regim politic. Ce aşteptăm e un vaccin, nu apariţia unui sistem politic-administrativ, de veghe în fiecare clipă a vieţii defalcată în gesturi permise şi situaţii interzise. După apariţia vaccinului, ne vom apăra, în fiecare an, aşa cum ne apărăm de viruşi veterani care au secerat, la vremea lor.  

În aceste condiţii, avem de ales. Nu noi ci guvernele care sînt parte a acestei mutaţii globale spre supraveghere şi control. Urmărim, îndrumaţi sîcîitor de administraţii-gardian, utopia zero a societăţii fără victime? Dacă da, vom fi obligaţi să ne reorganizăm viaţa, urmînd restricţii care refuză, în fiecare lună altfel, reîntregirea societăţii. Sau dimpotrivă: acceptăm că virusul e instalat, aşteptăm vaccinul şi reintrăm în viaţă, ca naţiune liberă să facă ce-o face cu ea însăşi.

Măsurile de izolare şi punere sub mască, distanţa şi înstrăinarea fizică nu stau pe nimic logic. Singurul lor înţeles actual e încercarea de a extrage cel mai sinistru profit politic stors vreodată dintr-o societate obligată să îşi simuleze existenţa. Acum, în faza contaminărilor fără măcel, Corona-virus are, peste tot, o istorie integral politică. Aceleaşi cifre care spun că virusul e noul nostru colocatar slăbit sînt puse la treabă pentru a degaja un ambient psiho-politic anxios.

Mai întîi, mesajele sînt distorsionate şi amplificate, voluntar sau nu, de presă. Iată, de pildă, tehnica genericului care omoară detaliile. Titlurile mari anunţă mereu 20 sau 50000 de contaminări şi mii şi zeci de mii de morţi, încurajînd, măcar pentru o clipă, senzaţia că România sau Anglia sau Spania sînt locul unor enorme cataclisme naturale. Abia apoi, cîteva rînduri mai jos, apare clarificarea care spune că e vorba de un total pe 5 sau 6 luni, la care ziua de ieri a adăugat o micro-fărîmă. Altă metodă de laminare a panicii e anunţul care refuză sensul proporţiilor. Astfel: Virusul revine! 23 de cazuri noi în Buzău! 34 în Italia de Sud. Faţă de?

Succesul acestor operaţii de implantare a fragilităţii e garantat. Etica binelui general şi supremaţia umanitară a ştiinţei exclud orice replică. Cea mai umilă obiecţie e automat tatuată cu reputaţia complotului negaţionist. Cine vorbeşte de negaţionism? Rafinaţii progresişti care au contestat şi dizolvat deja: familia, religia, sexul şi chiar gramatica, recent declarată sistem de impunere rasist.

Un miting de protest de 20000 de oameni, la Berlin, e declarat marş conspirativ. În paralel, asaltul comunist continuă în Portland, Oregon, cu incendierea tribunalului şi devastarea unui sediu de poliţie. Reţeaua ABC explică şi intră decis în istoria prostiei: incidentele s-au produs „după ce protestul paşnic s-a intensificat”.

Odată amuţite tactic sau distilate exploziv în media, faptele şi cifrele dau pavăza care permite o zbenguială politică altfel ilegală. Ecluza e deschisă şi capturile curg.

În Statele Unite, Democraţii şi alte triburi primitive ale stîngii pun la cale preluarea puterii prin alegeri fluide ca genul schimbător al progresistului adevărat. Sub pretextul măsurilor anti-contaminare, alegerile vor permite aşa numitul Universal Mail-In Vote. Adică dreptul general de vot prin corespondenţă. Trump ştie ce i se pregăteşte şi va fi sau nu salvat de riposta alegătorilor care îşi ascund, acum, opţiunea de vot, pentru a nu-şi pierde slujbele, prietenii şi reputaţia.

În Italia, epidemia e, practic, încheiată dar guvernul a obţinut prelungirea stării de excepţie pînă în 15 octombrie şi a strecurat o clauză (Art. 6 a şi b) care îi permite să ceară suplimentări în următorii patru ani. De ce? Pentru a nivela terenul. Liderul opoziţiei, Matteo Salvini, ar cîştiga alegerile şi trebuie eliminat. Trimis în judecată, Salvini poate fi îndepărtat de o condamnare penală pentru sechestrare de persoane (cum se numeşte, mai nou, refuzul de a permite debarcarea migranţilor căraţi de nave progresiste germane). E de presupus că guvernul italian a trimis un grup de lucru la Bucureşti pentru a aprofunda, sub îndrumarea maeştrilor locali, arta eliminării prin justiţie.

China a folosit judicios criza şi a suprimat orice urmă de autonomie în Hong Kong.

UE a procedat, ca de obicei, cu o emisie gigantică de caritate birocratică şi şi-a subordonat mai trainic Sudul Europei.

La noi, Iohannis, PSD şi PNL sînt instrumente prinse pînă peste cap într-un joc sordid de renegociere. Prelunigrea restricţiilor ţinteşte ceva dar nimeni nu mai ştie ce şi toată lumea se încurcă în planuri care doboară aliaţii pe care îi recuperează prin alte stratageme. Doar societatea e absentă din acest ambuteiaj meschin şi are drum deschis spre nevroză, şomaj şi debusolare.  

În acest moment, singura întrebare importantă pentru România e: cînd se vor hotărî autorităţile să aprobe încheierea crizei? Şi, apropos, dacă vă bazaţi pe banii aduşi, de la Bruxelles, de negocierea măiastră a Preşedintelui Iohannis, mai bine exersaţi yogin eternitatea mîinii întinse sau emigraţi.

Comoara lui Iohannis conţine bani de două feluri: pentru cîndva şi pentru altădată. Astfel, granturile vor veni, cel mai devreme, în iunie anul viitor - cu posibila excepţie a unui mic avans de urgenţă. Împrumuturile la dobînzi mici vor sosi pînă în 2024. Procesul va fi controlat de o birocraţie megalitică, de care nimeni nu s-a obosit să vă vorbească. Vor intra în acţiune aşa numitul Semestru European şi Recomandările Specifice de Ţară. Împreună, aceste maşinării urmăresc mersul banilor spre proeicte, prin ajustări în carne vie: reduceri de pensii, sporiri de impozite şi, mai larg, gradul potrivit de austeritate.

Prima lecţie a acestei rătăciri ce ameninţă să ne piardă definitiv spune că lozincile rostesc involntar adevăruri ce trebuie completate. Astfel: corupţia ucide, dar numai ce a fost demult condamnat. Indiscutabil, mintea cea de pe urmă a românului e prima la furat. Dar talentul lui cel dintîi e auto-sabotajul.  

Nici măcar spaima de vid nu strică buna-dispoziţie somnambulică a autorităţilor noastre unite în abuz, ca într-o fotografie panoramică la mijloc de orgie. Suma acţiunilor, inacţiunilor, condiţionărilor şi intereselor de sistem promit României viaţa ca paranteză a epidemiei. O viaţă cum n-a mai fost.  

Cu indivizi dar fără societate. Cu obişninţa obosită a precauţiei şi fără uşurinţa interioară a convieţuirii. Cu dreptul de a cumpăra dar fără economie. Cu şomeri şi subzistenţă dar fără guverne capabile sau dornice să intervină. Cu amintirea unor vremuri mai bune şi cu neputinţa de a le regăsi.

Cu toate acele lucruri nenumărate care par ceva dar sînt un gol.