Articol publicat pe blogul Despre Opera

Aparent, România este o insulă a operei, unde Œdipe de Enescu este prezentat cu o oarecare regularitate, măcar o dată la doi ani, în timpul Festivalului. În fond, e singura operă originală scrisă până la un moment dat şi, ce e mai important, e singura operă compusă de un român care întruneşte părerile pozitive ale muzicologilor din lumea întreagă.

 

Un român? Da, Enescu a fost român, dar opera sa a avut premiera absolută la Paris, cu un libret original în limba franceză. La fel de bine ar putea fi considerată o operă franţuzească. Este singura operă care, în România, nu se cântă în limba originală din libret, ci tradusă în româneşte, deşi contextul premierei pariziene ar fi trebuit să-i asigure accesul în patrimoniul universal. Aţi ascultat-o vreodată? Nu e deloc o compoziţie uşor de înţeles, pentru că nu există nici o arie fredonabilă. Când voi vedea pe cineva fluierând pe stradă ceva din Œdipe cred că voi rămâne perplex, multă vreme… Tiberiu Soare spunea că i-a luat un an să studieze partitura, şi încă pe atât să-i pătrundă contextul: libret, povestea compoziţiei, perspectiva lui Enescu, analiza…

 

Şi totuşi avem un avantaj: doinele şi muzica populară din primul act ne sunt familiare, e un idiom muzical românesc inconfundabil, dar nu neapărat toată lumea gustă folclorul. Iar în cazul lui Œdipe, nici nu poate fi vorba de o tratare a filonului popular care să semene măcar de departe cu Rapsodiile române. Apoi, libretul este foarte departe de psihologia lui Verdi sau de filosofia lui Wagner. Un mit antic, un simbol al nenorocirilor abătute de soartă asupra unui nevinovat devenit paricid, regicid, uzurpator şi incestuos, iată o definiţie a blestemului. O tentativă de infanticid, o epidemie de ciumă şi o automutilare completează un tablou mitologic de o forţă extraordinară. Repulsia primează în faţa emoţiei, alungând din start orice confort. Apoi, ironia: după premiera de la Paris, transmisă în România la radio, Constantin Argetoianu nota veninos în jurnal că: N-am auzit decât actul I din opera lui Morcovescu şi m-am dus să mă culc, fiindcă n-am simţit nici o dorinţă să ascult pe celelalte trei. Când am auzit iarăşi doinele şi dansurile „naţionale” mi-a venit să leşin.

 

Recunosc că multă vreme m-am ţinut la distanţă de Œdipe pentru simplul motiv că nu regăseam în opera lui Enescu nici unul dintre clişeele operei romantice sau veriste. Nici o prejudecată operistică nu-mi era hrănită de muzica lui. Or, concluzia în astfel de situaţii este una singură: mai aşteaptă, îi va veni vremea, când vei ajunge la nivelul de cunoaştere care să-ţi permită s-o înţelegi. Nu opera e de vină, ci spectatorul ei. Chiar şi cel care se declară iubitor necondiţionat şi etern al lui Œdipe, dar strâmbă din nas la Falstaff, pe motiv că nu-i la fel de plin de arii precum La traviata. O primă condiţie: să nu fim ipocriţi. Să recunoaştem dificultatea unei opere care nu-i deloc uşoară. Să admitem curajul lui Enescu de a nu plăcea oricui, cu orice preţ. Un muzician care a îndrăznit să aducă pe scenă, în unica lui operă, personajul de dimensiuni gigantice şi care i-a făcut pe mulţi alţii să dea înapoi, Œdipe. Şi a făcut asta în franceză, la un nivel aproape de neconceput în anii ’30, despre care nu putem spune că aveau premisele pentru a produce şi nici măcar a sprijini un astfel de salt liric şi epic (să ne gândim, totuşi: Hindemith, cu al său Mathis, pictorul, alt personaj de format-mit, confirmă excepţia)

(André Tubeuf, Dictionnaire amoureux de la musique, Paris, Plon, 2012)

 

În 1995, Opera Naţională Bucureşti a prezentat o producţie nouă a operei lui George Enescu, în regia lui Andrei Şerban. Nu mi-a plăcut aprope deloc. De fapt, nu ştiu pe nimeni căruia să-i fi plăcut. Unii mai înjură şi azi - şi producţia, eventual şi opera. Dar tocmai de aceea am ajuns la concluzia că acea montare a fost, de fapt, extraordinar de bună: dacă ea mai poate stârni resentimente atât de adânci şi astăzi, înseamnă că a atins ceva din sufletele celor care au văzut-o. Am realizat şi eu că au trecut 20 de ani şi totuşi n-am uitat mai nimic din ce am văzut atunci pe scena operei. N-am uitat nici cortina de fier, confecţionată din dreptunghiuri de tablă prinse cu nituri, care cădea ca o ghilotină la pauză. N-am uitat scena ciumei care se abate asupra Tebei, drept pedeapsă pentru păcatele lui Œdipe, echivalată cu o mineriadă, care ne răscolea visceral amintirile şi rănile. N-am uitat exilul la Colonna al eroului, o ţară îndepărtată, vegheată de o Statuie a Libertăţii care nu putea face uitate nici Poarta Sărutului, nici Masa Tăcerii, nici Coloana Infinită. Ce simbol mai oedipian şi mai plastic ar putea fi decât simplul fapt că lectura celui mai mare regizor român de teatru era de fapt un discurs al Cassandrei? Spectacolul n-a plăcut, s-a jucat puţin, decorurile au fost distruse, s-au mai făcut alte încercări de-atunci, nici una care să producă vreo revelaţie, deşi toate au fost catalogate drept „salvatoare”. Dar n-am uitat-o pe cea a lui Şerban, continuând s-o urâm, sau, pentru unii ca mine, începând s-o regretăm nostalgic. Şi s-o iubim. Aşa cum am început apoi să iubesc Œdipe. Nesigur, neîncrezător, complexat de modernitate, agăţat de prejudecăţi, speriat de lipsa unui clişeu care să-mi arate Nordul. Apoi, timid, recitind mitul, reascultând muzica,  vorbind cu alţii despre ea, în timp ce le scrutam prea bine cunoscutele locuri comune sau idei primite de-a gata, căutând disperat un libret original, savurând limba franceză a lui Edmond Fleg, surâzând în faţa traducerii lui Emanoil Ciomac, până când Œdipe mi-a vorbit numai mie. Dincolo de toate lecturile literare sau muzicale, rămân agăţate de minte câteva cuvinte:

 

Am pus în Œdipe toată fiinţa mea, până la a mă identifica, în unele momente, cu eroul meu. Un subiect ca acesta nu îl alegi tu, te alege el; pune stăpânire pe tine, nu-ţi mai dă drumul… Când am lăsat tocul, după scena Sfinxului, credeam că voi înnebuni.

 

Ce l-a putut face pe Enescu să spună aşa ceva? Cum să se indentifice cu personajul său, în ce sens? Până într-atât de chinuit să fi fost acest compozitor care, înainte de a însemna ceva ca autor de muzică, înseamnă deja atât de multe ca filosof al viorii, ca profesor, ca umanist necondiţionat?

 

Enescu nu şi-a propus să fie ilustrativ, evitând să pună pe note o muzică a incestului, de exemplu. Sugestia mitului este suficientă, la fel cum este şi cazul în Tetralogia lui Wagner. Momentul cheie din punct de vedere muzical, dar şi punctul de plecare al tuturor nenorocirilor este întâlnirea cu Sfinxul, creatura care teroriza un oraş. Rezolvarea enigmelor şi uciderea monstrului îl face pe Œdipe un erou. Dar îi netezeşte calea spre autodistrugere. 

 

 

Să citim:

 

LA SPHINGE (à Œdipe, d'une voix blanche et lointaine):  

Je t'attendais.

Aux demeures sans voix de mon rêve éternel,

je t’attendais;

De toutes mes victimes tu seras la plus belle, je t’attendais.

 

Cu o voce albă şi îndepărtată… Te aşteptam. În bârlogul meu fără voce, al visului meu etern, te aşteptam; dintre toate victimele mele, tu vei fi cea mai frumoasă, te aşteptam…

 

Un prim indiciu: La Sphinge şi nu Le Sphinx, Sfinxul lui Enescu e o femeie, libretul lui Fleg foloseşte această particularitate a limbii franceze, opţiunea de a alege genul acestei creaturi. Va fi o mezzosoprană, una cu vocea cea mai gravă, o contralto.

 

Voce albă? Aţi întâlnit des în textele pe care le scriu criticii muzicali, sau chiar în comentariile pe care le fac melomanii, ideea de culoare vocală.

 

Culoare - Muzica a fost adesea percepută ca un joc al culorilor - de către compozitori, ascultători, interpreţi sau teoreticieni. În mod obişnuit, termenul este folosit în sens metaforic, ca un sinonim pentru timbru, sau culoare a tonului, pentru ca să putem vorbi despre culoarea oboiului ca fiind distinctă de cea a clarinetului, sau despre colorarea unui pasaj de către un instrument de suflat din lemn, sau despre alegerea unui cântăreţ de operă pentru o anumită culoare a unei note muzicală.

(Paul Griffiths, The Penguin Companion to Classical Music, London, Penguin, 2004)

 

Să ascultăm:

 

Cel mai edificator exemplu ar fi Mariana Lipovsjek în rolul Sfinxului, într-o înregistrare celebră a lui Œdipe şi probabil unica realizată la nişte standarde tehnice şi artistice absolute de către EMI, cea dirijată de Lawrence Foster, în care eroul lui Enescu era cântat de José Van Dam. Cel mai bine ar fi să ascultaţi tot discul (şi să-l cumpăraţi - e şi asta o formă de respect pentru Enescu, dacă nu pentru artişti), dar pentru cei neîncrezători (ştiu că sunteţi mulţi) extrasul există şi pe YouTube.

 

Aşa e… e chiar albă. Incertă. O voce care îţi sădeşte îndoiala în suflet. Nu mai eşti sigur de nimic atâta vreme cât îţi răsună în urechi. Te înnebuneşte. Te sperie. Enescu spunea că a simţit că înnebuneşte atunci când scria muzica Sfinxului. Dacă vezi alb, atunci ai suficientă imaginaţie ca să te poţi simţi destabilizat. Dar şi atras. Sfinxul e un animal mitologic cu cap şi tors de femeie şi restul corpului de leu, pe spate i-au crescut aripi. Femeia e frumoasă, cu sâni rotunzi şi provocatori. Restul e o creatură de coşmar. Sfinxul excită şi sperie în acelaşi timp. Îndeamnă la o împerechere, dar care ar putea sfârşi cu devorarea partenerului. Erotism şi frică. O creatură stranie cu o voce la fel de stranie, aproape de cea a unui contratenor (la rândul său tot o voce echivalentă cu o mezzosoprană, la fel ca Sfinxul lui Enescu). Şi, cine ştie, dacă Enescu ar fi fost contemporan cu Mozart, poate că ar fi folosit un castrat pentru rolul Sfinxului.

 

Să vorbim:

 

Graham Vick mi-a spus într-un interviu că a montat Œdipe la Cagliari şi că viziunea lui a fost aceea a unui viol. Œdipe e posedat de creatură care, după un dialog al enigmelor consumat în timpul actului sexual, îl aruncă, îl abandonează. O explicaţie pentru faptul că Œdipe nu va mai fi la fel. Acest viol îl va schimba, e o cauză raţională a ororilor care urmează, ca şi cum ar fi fost provocate de o traumă.

 

Andrei Şerban a creat un Sfinx şi mai tulburător: o femeie îmbrăcată sexy, cu ciorapi de plasă, dar cu înfăţişarea unui monstru uman - Stalin. Œdipe nu mai încape în limitele unui simplu om, ci devine, prin analogie, un personaj colectiv şi tragic: poporul român oprimat de comunism. Întâlnirea sa cu Sfinxul înseamnă intrarea în acea jumătate de secol de totalitarism roşu…

 

De la capăt. Să citim, să ascultăm, să vorbim. La un moment dat să şi vedem. Mai întâi cu imaginaţia. Apoi pe o scenă. La Festivalul Enescu, de exemplu. Şi dacă Sfinxul nu te va aduce în pragul nebuniei, atunci înseamnă că undeva, cineva n-a înţeles, regizorul sau dirijorul sau mezzosoprana. Atunci vei înnebuni acasă, sau în maşină, reascultând discul, recitind libretul, vorbind din nou cu cei care au înnebunit la fel ca şi Enescu la un moment dat. Un om, nu o statuie, care are dreptul să înnebunească, cutremurat de ceea ce a mărturisit într-o partitură muzicală. V-aţi dat seama? În această slăbiciune stă de fapt măreţia lui Enescu.