Vesta mea antiglonţ

La doi paşi de casă, dau peste răspunsul suficient în faţa timpului şi a terorii: un copac a înflorit a doua oară în an. Mîine, francezii îşi vor pune la ferestre un steag tricolor. Au făcut-o şi destui nefrancezi, pe facebook sau în gînd. „Je pense, donc je suis.” Eu am ceva în plus: o vestă antiglonţ

„Anumite cuvinte sunt rafale de mitralieră, altele sunt note de pian. Unele sunt în stare să topească ghiaţa care ne încleştează inima şi chiar e posibil să le trimitem la înaintare ca pe nişte trupe speciale de intervenţie, în vremuri tulburi.” (Jon Kalman Stefansson- „Entre ciel et terre”)

Citate, rînduri, cuvinte. Au circulat pe internet, acolo unde ne-am mutat cu toţii, şi unde viaţa e în sfîrşit o perpetuă şi  încăpătoare celulă psihologică de criză.  

Oamenii ăştia, francezii adică, sunt prea demni, cum rămîn ei aşa, în picioare, cum nu se prăbuşesc şi cum se sprijină ei, ce aroganţă si ce pretenţie, pe cărţi. În ianuarie l-au luat spontan în braţe pe Voltaire – „Le traité sur la tolérance”, în noiembrie, 13, şi-au amintit că Hemingway a trăit prin Cartierul latin şi a putut să spună „Paris est une fête.” Costă doi euro şi, după atentate, Gallimard a reimprimat 20 000 de bucăţi.

Celula mea de criză e literatura, bag mîna şi-mi iau cadoul care mi se potriveşte. E un lux. „Je lis, donc j’existe.” Cum devine existenţa, un lux suficient sieşi.

Într-un pliu, pe internet, care poartă data de 13 noiembrie 2015 – datele sunt singurele riduri din lumea virtuală – s-a refugiat o fericire micronică.

Iau poemul lui Cătălin Pavel şi, în metroul din Paris, e vesta mea antiglonţ.

„spunea că aştepta ca ea
să dea cu piciorul acelui trecut,
şi adăuga aici două observaţii,
că trebuie să zîmbim mai des,
îi face pe oameni să răsufle atît de uşuraţi,

şi că acel trecut era scaunul pe care el stătea în picioare
cu ştreangul prezentului de gît.

căutase, spunea, fericirea micronică
strecurată oriunde se putea strecura,
în crăpăturile din pînza ecranului
pe care ni se proiectau peisaje dumnezeieşti
şi avioane apărînd pe deasupra copacilor în fiecare minut
precum cornetele trase de băieţi în sus

un trecut în care ţi se părea adesea
în timp ce scoteai gunoiul, în timp ce mestecai în grabă,
că relaţia noastră cu lumea poate fi încă rescrisă,
că nu a fost clarificat felul în care lumea e sîngele nostru şi noi sîngele acestei lumi

că totul poate fi aşezat pe un jgheab mai rapid, mai neted

uneori
corporalitatea lumii ajungea la tine ocolindu-ţi simţurile,
lumea împieliţată,
deschizi uşa şi acolo sunt pluto cu venus, marte cu uranus

fericirea micronică
putea cuprinde în gheara ei teritoriul cu mult mai mare al inimii,
asuprindu-l într-un mod strigător la cer

dar nu învăţase nimic din asta, spunea.
dragostea acţionase cinstit şi nicio clipă
nu pretinsese că nu va produce efecte secundare,
a căror gravitate nu putea totuşi
să nu-ţi stîrnească
admiraţia

noi doi nu ne-am iubit niciodată
n-am trăit niciodată împreună
n-am fost niciodată singuri împreună;

s-a făcut seară pe ecran
iar pe cîmp au pornit sute de stropitori
de la distanţa asta jeturile lor de apă par nemişcate.

noi doi n-am fost niciodată unul lîngă altul
n-am vorbit niciodată unul cu altul
nu ne-am cunoscut niciodată
noi doi n-am existat niciodată;

dovedindu-se pînă la urmă că ceea ce vedem
este un documentar despre un petrolier
avariat în mijlocul oceanului,
din care se scurg sute de mii de tone de apa vieţii.”

Ultima carte publicată de Cătălin Pavel este volumul de poezii „Doi oameni într-o poză”, apărut în 2015 la editura Limes.