Secretele Mineriadei / Radu Câmpeanu :„Ne-am luptat cu nişte comunişti!“

În 1990, Radu Câmpeanu spera să-i înlocuiască pe fesenişti cu investitorii străini. Câmpeanu (88 de ani) îşi aminteşte zilele de agitaţie din 1990 când le ţinea piept lui Iliescu şi atacurilor FSN. La 14 iunie 1990, când minerii au descins în casa sa din cartierul bucureştean Dorobanţi, Câmpeanu se afla la o rudă şi a scăpat „fără violenţe".

Ştiri pe aceeaşi temă

În 1948, Câmpeanu a fost arestat. Şi-a petrecut 9 ani în închisorile comuniste, a plecat ulterior la Paris, în exil, de unde avea să se întoarcă după căderea ceauşismului. În 1990 a venit în România pentru a „reîntemeia" Partidul Naţional Liberal, al cărui preşedinte a fost până în 1995.

La 20 mai 1990 a candidat la funcţia de preşedinte al României, avându-i contracandiaţi pe Ion Iliescu (FSN) şi Ion Raţiu (PNŢ). S-a clasat pe locul doi în urma scurtinului, obţinând 10,64% din voturi.Ion Iliescu, „emanatul Revoluţiei", a fost ales preşedintele României cu 80% dintre voturi.

Ion Iliescu:„Îl asculta cineva pe Coposu?“

VIDEO Iliescu în 2010: „Minerii meritau mulţumiri!“

Emil Constantinescu: „Iliescu crede în propriile manipulări“

Secretele Mineriadei / Romulus Rusan: „Am primit 1,8 kilograme de scrisori de ameninţare“


„Adevărul": Cum s-a născut fenomenul „Piaţa Universităţii"? A existat şi o decizie politică legată de Piaţă, luată în interiorul partidelor istorice?

Radu Câmpeanu: Aş zice că „Piaţa Univeristăţii" a fost mai degrabă un moment al răbufnirii societăţii civile faţă de ceea ce se întâmpla în 1990. Nici noi, nici ţărăniştii n-am organizat Piaţa Universităţii. În schimb, am sprijinit manifestanţii. Ţin minte că eram la biroul din sediul PNL când lumea a început să se instaleze în Piaţă şi câţiva manifestanţi au venit la mine. Le-am promis că o să-i ajut să-şi cumpere de mâncare, ca să poată sta în Piaţă şi peste noapte, în corturi.

Privind retrospectiv, care e cea mai mare iluzie pe care aţi avut-o până la alegerile din 20 mai 1990?

După aşa-zisa Revoluţie am crezut că vom intra într-un sistem de democraţie limpede.  Nu era aşa. Era libertate, e adevărat - şi trebuie să recunosc că am avut libertatea de mă exprima, deşi rar, mai ales la Televiziune.  Ziariştii din presa scrisă îmi mai luau interviuri. În rest, făceam întruniri în diverse oraşe din ţară: Iaşi, Cluj, Timişoara, Sibiu şi, bineînţeles, Bucureşti. Şi lumea venea să mă asculte. Dar vechile structuri ale sistemului comunist erau încă în picioare.

Cum era atmosfera la întâlnirile cu electoratul din ţară?

Era un entuziasm extraordinar. De pildă, odată, la Timişoara, s-au adunat vreo 14.000 de oameni în piaţa centrală să mă asculte. Le vorbeam de la balconul Teatrului. Şi, la un moment dat, a venit unul din partid şi mi-a spus: „Domnule Câmpeanu, doar să le spuneţi oamenilor să mergem la Bucureşti să-l dăm jos pe Iliescu şi vin toţi după noi!" Îmi vine să şi râd.  Nu am spus asta - mi s-a părut o exagerare -, dar momentul mi-a arătat dimensiunea entuziasmului.

Aţi avut parte, însă, şi de „turbulenţe".A rămas celebru episodul tentativei de asasinat de la Brăila.

Acela a fost un caraghioslâc după părerea mea, organizat de vechile structuri comuniste şi de oameni din FSN.

Ce s-a petrecut atunci?

Mă aflam într-o sală mare a unui sindicat sportiv, un amfiteatru. Am început să le vorbesc oamenilor adunaţi. Şi mai mereu începeam spunându-le aşa: „Cum vreţi să facem? Să-mi puneţi întrebări şi să vă răspund? Sau să vă spun eu din capul locului?" După vreo zece minute de discurs, am auzit din spate nişte zgomote ca nişte pocnete, venind dinspre o fereastră. Cineva s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit: „Domnule Preşedinte, să scurtăm imediat povestea şi să plecăm. Există un pericol de atentat, se întâmplă ceva afară! A venit şi un maior de poliţie." Am vorbit încă zece minute şi am plecat. La ieşire - am ieşit pe o uşă laterală, nu pe cea principală - am văzut nişte oameni care filau ce se întâmplă şi care îl prinseseră pe unul, Mailat, membru al Partidului Liberal. Mailat avea părul alb, ca al meu, însă era mai mic de statură. Şi oamenii aceia, găglăgioşi şi agitaţi, l-au prins de gât, încercând să-l sugrume. Norocul a fost că şefa mea de cabinet, o femeie tare deşteaptă, şi-a dat seama imediat ce se întâmplă şi le-a strigat: „Nu e Radu Câmpeanu!" A fugit spre ei şi de la buzunarul pieptului lui Mailat a scos buletinul să îl arate. Aşa a scăpat Mailat atunci, deşi cu dureri de cap... Eu, între timp, fusesem dus de acolo.

„Mulţi m-au trădat, dar ce să-i faci?"

Simpatizanţi liberali, la începutul anului 1990  Foto: CORBIS

Aţi încercat să aflaţi cine făcea parte din acel grup de atacatori?

L-am rugat pe Mihai Chiţac (n.r. - ministru de Interne în 1990) să facă o anchetă. I-am scris şi la Parlament, dar n-a făcut nimic...

Ce se urmărea cu aceste atacuri? Voiau cei din FSN să vă sperie?

Cred că mai mult decât atât. Voiau să mă înlăture complet din viaţa politică, fiindcă oamenii arătau o oarecare încredere şi chiar simpatie faţă de mine. Şi se lansau tot felul de zvonuri care să mă discrediteze: că veneam din străinătate şi n-am mâncat salam de soia, ba chiar că am venit în ţară nu cu nevastă-mea, ci cu două femei frumuşele! Sau altul: că am venit în România ca să recuperez cele 30 de proprietăţi de la Bucureşti - nu aveam nicio proprietate la Bucureşti, aveam doar la ţară, era vorba despre moştenirea de la tatăl meu.

Unde aţi greşit în campania electorală din 1990?

Nu mi-am dat seama de vicierea caracterului românesc şi, din această cauză, nu mi-am dat seama nici că oameni din propriul partid au încercat să mă trădeze, oameni puşi de FSN. Asta a fost marea mea greşeală la venirea în ţară. Nu eram informat despre tot ce e aici şi venisem cu o părere greşită despre oameni, care una îmi spuneau mie şi alta făceau. La acea vreme, aveam un idealism neconform cu cei 68 de ani ai mei. Şi mulţi m-au trădat, dar asta e, ce să-i faci? Aceşti trădători sunt astăzi oameni foarte cunoscuţi. Unul e chiar celebru. Şi-a revenit între timp, chiar a făcut o mare adunare la întreprinderea lui acum patru ani şi a spus: „Regretăm ce am făcut, fiindcă dacă stăteam toţi în spatele lui Radu Câmpeanu atunci, alta ar fi fost situaţia noastră şi a României astăzi."

Despre cine este vorba?

Nu pot să-i spun numele, chiar e foarte cunoscut. Şi respectivul fusese prieten cu Roman înainte, prietenie mare!

Vorbiţi despre fostele structuri şi FSN, dar nu vă asumaţi să numiţi pe nimeni?  

E greu să-i numeşti.

Ce implicare aveau Iliescu şi Roman în aceste acţiuni de discreditare şi trădări?

Nu ştiu dacă Iliescu era informat exact, dar Roman sigur era. De ştiut, ştiau amândoi, chiar dacă poate mai mult sau mai puţin cu exactitate. Recunosc însă că  dialogul între mine şi Iliescu era civilizat. Exista însă o ură, o învrăjbire, o luptă  faţă de mine şi de PNL, însă era subterană. La vedere, relaţiile erau civilizate, oficiale. 

„N-am crezut că va câştiga Iliescu aşa"

Pentru alegeri aţi propus un discurs despre privatizare şi investitori străini. În România anului 1990 v-aţi simţit un inadaptat?

Nu m-am simţit inadaptat, dar, fără discuţie, propunerile mele veneau peste o opinie publică nepregătită pentru aşa ceva. Trebuia să mai aştept! Dar am crezut că e bine să facem acest lucru de la început, am crezut că de asta am făcut Revoluţia, ca să întoarcem totul în România.

Ion Iliescu, învingător în alegerile de la 20 mai 1990

La 31 martie 1990 aţi făcut o plângere directă la Televiziune: spaţiile de emisie acordate opoziţiei erau foarte mici faţă de cele acordate FSN.

Toţi cei din conducerea Televiziunii erau fesenişti.  Iar fostul regim ceauşist era ca o apăsare -  şi asta nu e o glumă.

La 17 mai 1990, cu trei zile înainte de alegeri, aţi participat la dezbaterea organizată de Televiziunea Română, moderată de Răzvan Theodorescu, Emanuel Valeriu şi Victor Ionescu. Eraţi în platou cu contracandidaţii Ion Iliescu şi Ion Raţiu. Aţi avut emoţii?

Eram aşa de plin de credinţă în ce spuneam... Nu prea am avut emoţii. Niciodată nu ştiu să fi avut emoţii la o încercare din asta.

Iliescu a fost favorizat, nu v-a enervat?

O vedeam, dar nu m-a afectat. Îl avantajau pe Iliescu, însă niciodată nu mi-au interzis să vorbesc.

După dezbatere, aţi făcut o evaluare?

Am fost mulţumit. Şi atmosfera a fost foarte civilizată. Pentru prima dată am trăit ceea ce vedeam în străinătate: o dezbatere între oameni care au alte păreri, se contrazic, dar nu se ameninţă.

„Am fost convins că undeva s-a furat"

Ce şanse vă dădeaţi în alegeri? Aţi refuzat atunci să faceţi un pronostic.

N-am crezut că va câştiga Iliescu chiar aşa. Eu în ţară eram primit foarte bine. Când mă dădeam jos din maşină şi mergeam într-un sat, de exemplu, veneau ţăranii la mine, mă recunoşteau. Nu mai spun de susţinerea intelectualilor! Sigur, exista şi o parte care era vădit cu stânga. Dar atunci chiar nu mi-am dat seama că va ieşi Iliescu la un procent aşa de mare. E adevărat, aveam parte şi de şicane, se mai întâmpla să-mi înţepe unii prin teritoriu cauciucurile de la maşină, să mai fie incitatori plasaţi în mulţime... Lucruri mărunte. Atunci mi s-au părut insignifiante.

Ce explicaţie aţi găsit pentru procentajul zdrobitor, 80%, pe care l-a obţinut Iliescu la alegeri?

În 1990 am fost convins că undeva s-a furat. Nu în sensul că alegerile au fost furate - tot Iliescu ar fi ieşit, dar nu cu un scor atât de mare. Mie procentul mi s-a părut că a fost exagerat.

Ion Raţiu, marele perdant al primelor alegeri libere

Cum aţi văzut viitorul României după scrutin?

Ţara se instalase într-un proces evolutiv din care nu mai putea da înapoi. Atâta doar: FSN nu putea face destul ca să stabilească adevăratele şi bunele relaţii cu Europa occidentală.

Ce v-a motivat să vă întoarceţi în România?

Faptul că niciodată nu m-am gândit că o să mor în Franţa. Când am ajuns în România şi am coborât din avion, la 4 ianuarie 1990, am simţit chiar o emoţie călcând pe pământ românesc. O plăcere extraordinară... Şi un ofiţer de miliţie mi-a zis: „Bine aţi venit, domnule Câmpeanu! " Apoi grănicerii... M-am gândit că îmi văzuseră dosarul şi m-au recunoscut din fotografii. De fapt, am aflat mai târziu ce era: se anunţase la „Europa Liberă" că vin în ţară.

"În campanie se mai întâmpla să-mi înţepe unii cauciucurile de la maşină, să mai fie incitatori plasaţi în mulţime, dar mi s-au părut lucruri insignifiante."

Radu Câmpeanu
fost candidat la Preşedinţie

„Inimăroiu m-a păzit de mineri"

În opinia dumneavoastră, ce s-a întâmplat la 13-15 iunie? 

Mineriada a fost un rău pentru România. Ce s-a vrut, nu ştiu. Cine i-a pus pe mineri să vină, iar nu ştiu.

Minerii au venit şi la dumneavoastră acasă. Cum a fost acest episod?

Iată cum a fost: am avut norocul să fiu iubit de studenţi şi fostul primar al Sectorului 4,  Adrian Inimăroiu, student fiind şi tânăr pe atunci, s-a oferit să vină să stea la mine acasă, în Dorobanţi, să păzească apartamentul până mi-au trimis de la Interne un colonel. Deja începuseră violenţele în Bucureşti...

Dar dumneavoastră eraţi acasă?

Din fericire, eram plecat la o rudă, dar tot în Bucureşti. Locul unde era blocul meu avea o alee şi, la intrare, nişte porţi mari, care de obicei stăteau încuiate. Trebuia să treci de ele ca să ajungi la apartamente. Când au venit, minerii au îndoit zăvorul de la uşă şi au intrat. Dar n-au făcut nicio violenţă. În casă au intrat şi s-au uitat prin baie, apoi pe la nişte icoane, dar n-au luat nimic.

Şi când v-aţi confruntat direct, la sediul PNL?

Erau vreo patru - cinci mineri şi au intrat la mine în birou. N-au văzut nimic, oricum, şi când am văzut că se tot frăsuie, le-am zis: „Ieşiţi afară, hai, gata!" Şi au plecat. Dar în timpul ăsta erau mai mulţi care furau lucruri de jos, din subsolul clădirii.

„Iliescu a fost nevoit să le mulţumească minerilor"

Există o imagine „legendară" cu un miner care zicea că la sediul PNL a fost găsită o maşină de falsificat bani. Cum s-a ajuns aici?

În sediu, la parter era sala de şedinţe, iar birourile erau la etaj. Aveam însă şi acest subsol unde depozitam maşini de scris, calculatoare. Îmi veniseră de la prietenii mei din Elveţia sau din Franţa, unde era şi fiul meu, el mai aranja să mi se trimită lucruri. Ei, de acolo au furat minerii nişte chestii, cred că maşini de scris erau.

De la ce putea să vină, totuşi, informaţia?

Nu ştiu, s-au făcut tot felul de afirmaţii şi s-au spus tot felul de nebunii şi prostii! Atuci, minciunile erau inimaginabile.

Vă era teamă de mineri, simţeaţi presiunea asta?

Domnule, da! După ce am aflat că au venit la noi acasă m-am sfătuit cu nevastă-mea şi am telefonat la Ministerul de Interne. Am vorbit cu un colonel, nu mai ţin minte cum îl chema. Mi-a zis: „Domnule Câmpeanu, trimit oameni să facă pază, n-aveţi grijă, că ştiu ce se întâmplă". Şi, într-adevăr, am avut pază. Au fost doi soldaţi care au dormit noapte de noapte într-o cameră, iar noi eram în camera de lângă. Alţi patru stăteau de pază la intrare. Însă a doua oară minerii n-au mai venit.

În interiorul partidelor sau al cercurilor de putere circulau informaţii despre venirea minerilor, despre cine i-a adus?


Au fost avantajaţi să vină, asta e clar. De fapt, la alegerile din 1990 ne-am luptat cu comunişti îmbrăcaţi în fesenişti.

Vă gândeaţi că minerii vor reveni în '91, ştiaţi ceva?

Posibilitatea revenirii minerilor a existat în mintea multora şi a mea, pentru că măsurile luate în 1990 au fost insuficiente. Şi nimeni nu ştia încă cine i-a adus, de ce-au venit, cine i-a organizat să vină. Că doar nu Miron Cozma i-a organizat...

Cum aţi califica gestul lui Ion Iliescu de a mulţumi minerilor?


A fost un gest demagogic. Am fost convins că Iliescu i-a adus pe mineri ca să sperie partidele istorice şi să arate ce vrea poporul. Pe urmă, când Iliescu şi-a dat seama că lucrurile au luat altă turnură, a fost nevoit să le mulţumească. Era singura formulă prin care putea să-i facă să plece.

"Iliescu i-a adus pe mineri ca să sperie partidele istorice şi să arate ce vrea poporul."
Radu Câmpeanu
fost candidat la Preşedinţie

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: