CCR a motivat decizia prin care a stabilit că ancheta DNA privind OUG 13 a perturbat activitatea Guvernului. Livia Stanciu a făcut opinie separată

CCR a motivat decizia prin care a stabilit că ancheta DNA privind OUG 13 a perturbat activitatea Guvernului. Livia Stanciu a făcut opinie separată

Curtea Constituţională a motivat decizia privind conflictul juridic de natură constituţională între Guvern şi DNA şi a arătat că aprecierea oportunităţii adoptării unei ordonanţe de urgenţă constituie un atribut exclusiv al legiuitorului delegat, putând fi cenzurat doar prin controlul parlamentar. „Curtea a depăşit limitele sesizării cu care a fost învestită”, susţine însă în opinia separată judecătorul Livia Stanciu.

Ştiri pe aceeaşi temă

UPDATE Ministerul Public precizează că analizează ”atent” motivarea deciziei Curţii Constituţionale privind existenţa unui conflict juridic între DNA şi Guvern, ”urmând ca decizia să fie respectată întocmai de către procurori”.

Ministerul Public a prezentat pe Facebook un punct de vedere cu privire la motivarea deciziei Curţii Constituţionale privind existenţa unui conflict juridic între DNA şi Guvern.

”Motivarea deciziei Curţii Constituţionale este analizată atent de către Ministerul Public, urmând ca decizia să fie respectată întocmai de către procurori”, arată Ministerul Public.
 
În motivarea deciziei privind conflictul juridic de natură constituţională între Guvern şi Direcţia Naţională Anticorupţie, în contextul adoptării OUG 13, magistraţii Curţii Constituţionale arată: „niciun ministru nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile politice sau acţiunile exercitate în vederea elaborării ori adoptării unui act normativ cu regim de lege”. 
 
Din asta se înţelege că membrii Guvernului nu pot răspunde penal dacă adoptă acte cu încălcarea legii.
 

Fosta preşedintă a Curţii Supreme, Livia Stanciu a făcut opinie separată şi a arătat că instanţa de contencios constituţional ar fi trebuit să constate că în cauză nu există un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public şi Guvernul României, deoarece, faţă de stadiul actual al anchetei penale, nu se poate stabili o imixtiune a Ministerului Public în exercitarea competenţei Guvernului de iniţiere şi adoptare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.13/2017.

CE SPUNE MAJORITATEA

„Doar Curtea Constituţională este abilitată să efectueze controlul asupra ordonanţelor simple sau de urgenţă ale Guvernului, nicio altă autoritate publică neavând competenţa materială în acest domeniu”, se arată în motivarea deciziei din 27 februarie 2017.
 
Judecătorii constituţionali argumentează că cercetarea aspectelor de legalitate a ordonanţelor simple sau de urgenţă ale Guvernului „vizează exclusiv raportarea la Legea fundamentală”.
 
Iar în cazul în care se constată lipsa de conformitate cu legea superioară, „Constituţia, lipseşte de efecte juridice actul normativ, sancţiunea aplicată vizând exclusiv îndepărtarea actului din fondul activ al dreptului, fără a constitui premisa unei răspunderi juridice a persoanelor implicate în procedura de legiferare sau în actul decizional”.
 
„Din punct de vedere formal, al autorităţii emitente, atât legislaţia secundară (hotărârile de Guvern), cât şi legislaţia primară (ordonanţele simple şi de urgenţă) reprezintă acte administrative. Cu toate acestea, prin derogare de la regula de drept comun, ordonanţele simple sau de urgenţă ale Guvernului nu sunt supuse controlului de legalitate efectuat de instanţa judecătorească de drept comun, ci, în virtutea calităţii lor de acte de reglementare primară, deci echivalente legii, sunt supuse controlului de constituţionalitate. (...)Cu alte cuvinte, cercetarea aspectelor de legalitate a ordonanţelor simple sau de urgenţă ale Guvernului vizează exclusiv raportarea la Legea fundamentală, care consacră procedura de adoptare a acestui tip de act normativ“, se precizează în motivarea majorităţii CCR.               
 
Membrii Guvernului nu pot fi traşi la răspundere, susţine CCR
 
În interpretarea pe care judecătorii CCR o dau paragrafelor Constituţiei, parlamentarii se bucură de imunitate pentru voturile exprimate în Parlament, iar prin extrapolare membrii Guvernului nu pot fi traşi la răspundere pentru activitatea de legiuitori.
 
„Constituţia prevede în mod expres că „deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică
pentru voturile […] exprimate în exercitarea mandatului”. Reglementarea constituţională
a imunităţii parlamentare este justificată de necesitatea protecţiei mandatului parlamentar,
ca garanţie a înfăptuirii prerogativelor constituţionale şi, totodată, o condiţie a funcţionării statului de drept. (...) Această imunitate care vizează actul decizional de legiferare este aplicabilă mutatis mutandis şi membrilor Guvernului, în activitatea lor de legiuitor delegat. Astfel, odată cu delegarea legislativă se transferă şi garanţiile aferente prevăzute de Constituţie pentru exercitarea acestei prerogative în deplina libertate. Ca atare, niciun ministru nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile politice sau acţiunile exercitate în vederea elaborării ori adoptării unui act normativ cu regim de lege. Exonerarea de răspundere pentru activitatea de legiferare este o garanţie a exercitării mandatului faţă de eventuale presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei care ocupă funcţia de parlamentar sau de ministru, imunitatea asigurându-i acesteia independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor ce îi revin potrivit Constituţiei şi legilor“, consideră judecătorii.    
 
În ceea ce priveşte conţinutul normativ al Ordonanţei 13, sub aspectul oportunităţii, Curtea a stabilit că „actul de reglementare primară (legea, ordonanţa simplă şi cea de urgenţă a Guvernului), ca act juridic de putere, este expresia exclusivă a voinţei legiuitorului, care decide să legifereze în funcţie de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale şi de specificul acestuia“.    
 
În concluzie, CCR a stabilit că aprecierea oportunităţii adoptării unei ordonanţe de urgenţă constituie un atribut exclusiv al legiuitorului delegat (Guvern), care poate fi cenzurat doar în condiţiile prevăzute expres de Constituţie, respectiv doar pe calea controlului parlamentar. „Aşadar, doar Parlamentul poate decide soarta actului normativ al Guvernului, adoptând o lege de aprobare sau de respingere“, arată judecătorii.

Opinia separată a Liviei Stanciu

În opinia acesteia, un conflict juridic de natură constituţională presupune „acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor”.

De asemenea, magistratul mai subliniază că prin Decizia nr.97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.169 din 5 martie 2008, Curtea a reţinut: „Conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale.”

„În sfârşit, Curtea a mai statuat că textul art.146 lit.e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea”. Prin urmare, noţiunea de conflict juridic de natură constituţională „vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei” , susţine Livia Stanciu.

Magistratul mai explică faptul că prin cererea formulată în prezenta cauză, s-a solicitat instanţei de contencios constituţional să constate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Ministerul Public generat ”prin acţiunea procurorilor de verificare a oportunităţii şi circumstanţelor 59 elaborării proiectului de act normativ”, cu referire la OUG 13/2017. De asemenea, Livia Stanciu mai subliniază că s-a solicitat Curţii Constituţionale să statueze „faptul că, pe viitor, organele de urmărire penală nu pot ancheta oportunitatea actelor normative.” 

„Faţă de aceste solicitări, (...) Curtea Constituţională trebuia să verifice dacă ”acţiunea procurorilor”, respectiv actele concrete realizate de aceştia, în această cauză, au depăşit competenţa constituţională a Ministerului Public, încălcând - o pe cea a Guvernului de adoptare a unui act normativ concret, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.13/2017, şi apoi să statueze, pentru viitor, asupra competenţei celor două autorităţi publice părţi în conflict. Altfel spus, nu s-a cerut Curţii Constituţionale doar pronunţarea unei decizii de principiu, ci pronunţarea mai întâi asupra unor acte şi acţiuni concrete ale unei autorităţi publice (Ministerul Public), şi a efectului acestora, nu doar a aptitudinii lor, de a determina un conflict juridic de natură constituţională, şi abia apoi, în situaţia constatării unui astfel de conflict, să statueze de principiu în sensul arătat”, spune magistratul.

În opinia judecătoarei care a făcut opinie separată actele depuse la dosar probează anchetarea de către procurorii DNA a unor posibile infracţiuni săvârşite în procesul de adoptare a actului normativ menţionat (aşadar ”circumstanţele” din această perspectivă). 

Cum s-a ajuns la DNA şi apoi la Curtea Constituţională

Pe 31 ianuarie 2017, arată Livia Stanciu, două persoane au depus la DNA un denunţ penal împotriva premierului şi a ministrului Justiţiei, pentru favorizarea făptuitorului, şi prezentarea cu rea-credinţă de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului, 

Pe 1 februarie 2017 denunţul a fost completat şi cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.13 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, de către persoane ce deţin funcţii de conducere într-un partid politic care şi-ar fi exercitat autoritatea sau influenţa politică în vederea adoptării, în seara zilei de 31 ianuarie 2017, a unei ordonanţe de urgenţă prin care au fost modificate codurile penal şi de procedură penală, cu scopul favorizării unor persoane urmărite penal sau judecate, care în felul acesta au beneficiat direct sau indirect de foloase necuvenite; 

Tot pe 1 februarie 2017 în dosarul nr.46/P/2017 s-a emis Ordonanţa prin care s-a dispus începerea urmăririi penale in rem cu privire la săvârşirea următoarelor infracţiuni: folosirea, de către o persoană ce deţine o funcţie într-un partid politic, a influenţei sau autorităţii sale în scopul obţinerii de foloase necuvenite pentru sine sau pentru altul; favorizarea făptuitorului; prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului.

O săptămână mai târziu, 8 februarie 2017 a fost sesizată Curtea Constituţională de către preşedintele Senatului, pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Ministerul Public prin Direcţia Naţională Anticorupţie, generat de demersurile procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, constând în anchetarea circumstanţelor în care a fost elaborat proiectul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.13/2017;

Pe 24 februarie 2017 procurorii DNA au emis o ordonanţă prin care s-a dispus: extinderea urmăririi penale, cu privire la infracţiunile de sustragere sau distrugere de înscrisuri şi sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri. 

În aceeaşi zi, adică tot pe  24 februarie 2017 s-a mai emis o Ordonanţă prin care s-a dispus: clasarea cauzei având ca obiect infracţiunea prevăzută de art.13 din Legea nr.78/2000 (infracţiune care a atras competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie); disjungerea şi declinarea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, spre competentă soluţionare, sub aspectul săvârşirii următoarelor infracţiuni: favorizarea făptuitorului, prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte, Parlamentului sau Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului, sustragerea sau distrugerea de înscrisuri; sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri şi fals intelectual. 

În cuprinsul Ordonanţei din 24 februarie 2017 este prezentată şi situaţia de fapt, aşa cum a rezultat în urma efectuării urmăririi penale, de la data de 16.01.2017 când ministrul justiţiei, domnul Florin Iordache, ”a avut iniţiativa modificării Codului Penal şi a Codului de procedură penală”, şi până la data adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.13/2017, explică Livia Stanciu. 

Acestea sunt singurele documente aflate în dosarul cauzei din care rezultă activitatea desfăşurată de Ministerul Public - Direcţia Naţională Anticorupţie, activitate despre care se susţine de către autorul sesizării că ar privi anchetarea ”oportunităţii” şi ”circumstanţelor” adoptării proiectului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.13/2017”. susţine magistratul.

Despre dreptul Parchetului de a deschide o investigaţie

Judecătorul Livia Stanciu mai precizează că din data de 23 mai 2016 începerea urmăririi penale are loc, iniţial, exclusiv cu privire la faptă, şi este supusă unei singure condiţii, respectiv o sesizare legală. 

Prin urmare, începerea urmăririi penale in rem creează doar cadrul procesual în care se pot strânge primele probe cu privire la o anumită faptă, asigurând atât cadrul procesual al actelor de cercetare, cât şi o garanţie, în sensul ca nicio persoană să nu fie pusă sub acuzare în lipsa existenţei unei bănuieli rezonabile că a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală.

„Noua configuraţie a instituţiei urmăririi penale este, de altfel, subliniată chiar de Curtea constituţională în jurisprudenţa sa, prin care s-a reţinut (cu referire la redactarea dată art.305 din Codul de procedură penală înainte de modificarea acestuia prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.18/2016) că «prin noile reglementări procesual penale, legiuitorul a renunţat la faza actelor premergătoare, instituind, ca regulă, caracterul obligatoriu al începerii urmăririi penale anterior efectuării oricăror acte de cercetare. Referitor la noua reglementare, în expunerea de motive a Legii privind Codul de procedură penală s-a arătat că „simplificarea etapei de urmărire penală s-a realizat, pe de o parte, prin reglementarea unei proceduri rapide de verificare a sesizării adresate organelor de urmărire penală, ce permite ca, atunci când din cuprinsul acesteia rezultă faptul că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi nu există vreunul din cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale, organul de urmărire penală să dispună începerea urmăririi penale cu privire la faptă, prin declanşarea fazei de investigare a faptei fiind conturat cadrul procesului penal”». (Decizia nr. 260 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.599 din 5 august 2016, par.22)”, explică judecătoarea.

Livia Stanciu despre „ Imposibilitatea de a determina, faţă de stadiul actual al anchetei penale, o imixtiune a Ministerului Public în exercitarea competenţei Guvernului de adoptare a unui act normativ”, respectiv OUG 13

„Direcţia Naţională Anticorupţie a acţionat ca urmare a denunţului depus, aşadar ca urmare a unei sesizări legale, făcând aplicarea normelor de procedură obligatorii în vigoare la momentul înregistrării denunţului, şi conformându-se acestora”, menţionează magistratul în opinia separată

Concret, Livia Stanciu spune că efectul juridic al denunţului este obligaţia organului de urmărire penală de a se pronunţa cu privire la declanşarea sau nu a procesului penal pentru infracţiunea cu care a fost sesizat prin denunţ. „Pentru a se pronunţa, organul de urmărire penală trebuie să parcurgă etapele obligatorii prevăzute de lege, mai sus arătate şi explicitate, iar actele depuse la dosar sunt de natură să probeze realizarea acestei obligaţii legale a reprezentanţilor Ministerului Public”, arată aceasta.

„Dosarul penal în discuţie se află însă în faza de urmărire penală in rem, care, aşa cum am arătat, are un caracter esenţialmente nepublic, iar din documentele depuse la dosar, nu rezultă că s-a anchetat oportunitatea sau legalitatea/constituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.13/2017, ci fapte penale cu privire la care Ministerul Public a fost sesizat prin denunţul formulat, dispunându-se apoi, prin ordonanţă a procurorului, extinderea urmăririi penale cu privire la fapte noi, şi ulterior clasarea pentru parte dintre cele cuprinse în denunţ”, explică Livia Stanciu.

În concluzie, subliniază aceasta, faţă de stadiul actual al anchetei şi în lipsa unei constatări a instanţei de judecată, nu se poate reţine o încălcare a competenţei Guvernului sau Parlamentului, întrucât actele depuse la dosar nu probează verificarea de către Ministerul Public a oportunităţii şi legalităţii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.13/2017 (circumscrisă normelor constituţionale de referinţă care conturează regimul juridic al delegării legislative).

„Pretinsele ”nelegalităţi” ale anchetei penale nu formau şi nu pot forma obiectul controlului pe care Curtea Constituţională îl exercită. Acceptarea ideii contrare, cu consecinţa cenzurării legalităţii actelor de urmărire penală îndeplinite în cauză, ar însemna acceptarea încălcării, chiar de către Curtea Constituţională a competenţei altor autorităţi publice, respectiv cea a instanţelor de judecată”, spune magistraul care atrage atenţia că „De altfel, constatând existenţa unui conflict juridic de natură constituţională constând inclusiv în încălcarea competenţei Parlamentului şi a competenţei Curţii Constituţionale de către Ministerul Public, Curtea a depăşit limitele sesizării cu care a fost învestită, sesizare care privea raporturi juridice, respectiv competenţe ale altor autorităţi publice (Guvernul şi Ministerul Public). 

Analiză pe dosarul DNA
                        
Pentru a decide dacă ancheta DNA a creat sau nu un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Ministerul Public, magistraţii Curţii Constituţionale au analizat şi actele de sesizare depuse la DNA, precum şi actele procesuale emise de procurorul de caz. „Curtea apreciază că toate elementele prezentate drept elemente materiale constitutive ale infracţiunilor imputate nu constituie altceva decât aprecieri personale sau critici ale autorilor denunţului cu privire la legalitatea şi oportunitatea actului adoptat de Guvern”, şi-au dat cu părerea magistraţii constituţionali.            
        
Mai mult, judecătorii au analizat şi încadrarea juridică a faptelor denunţate, stabilind că infracţiunea de favorizare a făptuitorului nu poate fi comisă prin adoptarea unui act normativ. „Este evident că un act normativ de clemenţă (de graţiere) ori de dezincriminare a anumitor infracţiuni este favorabil unor persoane care au comis faptele penale care cad sub incidenţa respectivului act normativ, dar acest aspect nu se poate converti nicicum în ajutorul dat făptuitorului, ca element material al infracţiunii de favorizare a făptuitorului“, arată instanţa.
 
Astfel, Curtea a ajuns la concluzia că procurorii şi-au depăşit atribuţiile, încălcând principiul separaţiei puterilor în stat.
 
„O astfel de conduită echivalează cu o încălcare gravă a principiului separaţiei puterilor în stat, garantat de art.1 alin.(4) din Constituţie, deoarece Ministerul Public nu doar că îşi depăşeşte atribuţiile prevăzute de Constituţie şi de lege, dar îşi arogă atribuţii ce aparţin puterii legislative sau Curţii Constituţionale. (...) Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi-a arogat competenţa de a efectua o anchetă penală într-un domeniu care excedează cadrului legal, ce poate conduce la un blocaj instituţional din perspectiva dispoziţiilor constituţionale ce consacră separaţia şi echilibrul puterilor în stat“, se arată în motivarea deciziei.
 
Judecătorii CCR concluzionează şi ce ar fi trebuit să facă DNA, în loc să dispună începerea urmăririi penale in rem: „soluţia de clasare”. „Toate faptele reclamate priveau în realitate aspecte legate de procedura de adoptare a unui act normativ, respectiv aspecte de oportunitate şi legalitate care nu cad sub incidenţa controlului organelor de cercetare penală, indiferent de încadrarea juridică stabilită de către procuror”, argumentează CCR.
 
În final, majoritatea judecătorilor CCR arată: „În condiţiile în care începerea urmării penale presupune activităţi de cercetare şi anchetă penală cu privire la modul în care Guvernul şi-a îndeplinit atribuţiile de legiuitor delegat, acţiunea Ministerului Public încetează să mai fie una legitimă, devenind abuzivă (...). Mai mult, acţiunea Ministerului Public creează o presiune asupra membrilor Guvernului, care afectează buna funcţionare a acestei autorităţi sub aspectul actului legiferării”.
 
Decizia CCR din 27 februarie, luată cu majoritate de voturi, este definitivă şi general obligatorie.
 
 

Motivarea deciziei CCR

 
Ştire în curs de actualizare

 

citeste totul despre: