Pe această stradă urâtă, numai asfalturi şi betoane, sunt nu doar mare parte din instituţiile europene, ci şi Parlamentul federal belgian, iar la numărul 16 biroul de prim-ministru al Regatului belgian. Staţiile de metrou Loi, Maalbeck şi Schuman sunt înşirate de-a lungul străzii – în ultimele două au explodat bombe, ca şi la aeroport. Mii de funcţionari europeni şi de experţi veniţi din toate colţurile continentului se înghesuie aici – dimineaţa între opt şi zece e aproape imposibil să iei vreun taxi de pe Zaventem, din cauza cozii, sunt mii de oameni care vin la şedinţe cu avionul. Între Maalbeck şi Schuman se înşiră mai toate hotelurile noastre, ale navetiştilor: Silken Berlaymont, Charlemagne, Crowne Plaza, iar pe rue Froissart cum cobori din Schuman spre piaţa Jourdain, e anticariatul meu favorit, Thomas, paradisul cui e bilingv în franceză şi engleză. În Schuman, deja de un an trupe speciale cu arme automate păzesc clădirea serviciului diplomatic european şi a comisiei, iar zece minute mai jos, în Place Jourdan e destul să continui în loc să o iei la dreapta spre Parlamentul European pe Rue Beliard ca să întâlneşti cartiere compacte africane sau arabe, cu magazine halal, cafenele murdare, Internet şi afişe de propagandă salafiste. În metrou nu e nicio securitate, chiar sub aceste clădiri oficiale – staţia de la Schuman e sub Berlaymont, clădirea Comisiei Europene, unde de la etajul de vârf prezidenţial unde e sala privată de întâlniri a preşedintelui Comisiei poţi admira în întreaga sa splendoare le Cinquantenaire, arcul de triumf al lui Leopold al II-lea din 1905, în plin imperialism belgian, o cvadrigă romană care şi azi e asociată în mintea noastră cu triumful Occidentului, a organizării romane asupra haosului barbar, orice ar fi vrut sculptorul să personifice la origini. Numai un sfert de oră de mers pe jos de acest arc de triumf, mergând spre cartierul european, ajungi pe străzi unde dacă poliţia vrea să aresteze pe cineva tot cartierul se strânge să îl apere. Cum îmi spune şoferul meu favorit, care e marocan şi fiul unei profesoare de franceză din Casablanca (sunt în Bruxelles de 2-3 ori pe lună, ca atare am şofer favorit, hotel favorit, anticariatele mele şi plimbările mele de insomniacă – din Place Luxembourg la stânga ajungi în Congo în exact cinci minute, iar în metrou dacă nu eşti atent să cobori la vreme ajungi şi în colonii mai îndepărtate). Molenbeek, cartierul lui Abdeslam, e ca un sat rusesc din secolul al XIX-lea în care a intrat propaganda bolşevică promiţând că toată lumea nu va mai plăti zeciuiala. Oamenii de acolo sunt practic analfabeţi, au trăit doar între ei de când au venit în Belgia, sunt aşa de ignoranţi că nici nu ştiau că în afară de sunni mai există şi alte secte musulmane, or, religia noastră – îmi spune şoferul – e slabă şi de formă, nepoţii lor, care azi sunt şomeri, că fabricile s-au închis, găsesc în propagandiştii salafişti adevăraţi lideri spirituali, care le explică de ce sunt ei rebuturi în Occident şi pe ce cale se pot reabilita. Totul a fost o eroare, policy failure de manual, regele Baudouin ca să capete petrol ieftin în 1967 a oferit regelui saudit Faisal, în vizită la Bruxelles, o moschee unde să se roage muncitorii de import, cărora peste noapte li s-au dat paşapoarte fără să ştie o vorbă franceză sau olandeză, doar pentru preţul lor scăzut. Înţelegerea dintre cei doi regi s-a finalizat chiar în parcul de un kitsch grandios Cinquantenaire, unde pavilionul oriental de la Expoziţia Internaţională a fost închiriat cu chirie zero saudiţilor pe 99 de ani, astfel că 1978 s-a redeschis ca Marea Moschee din Bruxelles, şi sediul centrului de cultură islamică (ICC). Am văzut unul similar la Oxford recent terminat, pe aceiaşi bani, deci povestea continuă.

Cum spuneam în ianuarie deja, conflictul dintre fundamentalism şi noi nu este urmarea conflictului cruciat, ei luptă contra noastră nu pentru că suntem creştini, ci pentru că suntem promotorii unei ordini universale, aceea în care UNESCO proclamă valori ale patrimoniului umanităţii, ca şi cum umanitatea ar fi un singur tot. Şi ce simbol e mai bun decât Bruxelles-ul, capitala unui uniuni care proclamă că statul naţiune poate fi sublimat într-un proiect superior, de cooperare între naţiuni, de atingere a unei  supra-naţiuni care vorbeşte cam aceeaşi limbă, cumpără case sau lucrează în alte ţări şi cotizează pentru monumentele de acolo (templul distrus din Palmyra a fost reconstituit din fotografii de un grup de arhitecţi şi va fi expus la Londra, Paris şi Washington în pieţe centrale, ca afirmare a faptului că există un patrimoniu al umanităţii, în care oamenii educaţi de pretutindeni recunosc valoarea acestui monument păgân, şi nu pentru că se închină la zeii lui).

Or, acesta e conflictul real şi de bază, fundamentaliştii islamici nu cred şi nu vor o singură umanitate, un singur set de norme privitoare la drepturile omului, la justiţie şi la state de drept, la egalitatea sexelor, la neutralitatea religioasă a statului şi aşa mai departe. De asta adepţii ISIL sunt mai ales recrutaţi din deşeurile comunităţii islamice din Occident, din underclass-ul suburbiilor şi ghetourilor din Bruxelles şi Paris, adică exact din cei care au fost în conflict personal cu ordinea asta, iar păcatul occidental există, e ipocrizia anilor când regele Baudouin sau alţi lideri vedeau globalizarea drept o formă avansată de exploatare, fără a se gândi că nu există exploatare care să nu conţină şi germenele unei revoluţii. Din păcate, iată că nu putem închide anii şaptezeci, nici exploatarea colonială (belgienii au fost cei mai incapabili imperialişti, au educat cel mai mic procent din localnici, în vreme ce englezii sau francezii au creat elite locale şcolite, tribunale şi poşte, din Rwanda numărul celor care au ajuns să studieze în Belgia se numără pe degete), ba nici cruciadele nu le putem închide uneori, deşi asta trebuie să facem.

Nu e nevoie să vină nici un refugiat din Siria să ameninţe Europa, că marile coloane antioccidentale sunt la noi deja. Nu doar cohortele de fundamentalişti cu barbă, ci toţi cei care detestă proiectul european sau universalist s-au coalizat zilele astea, contra UE, a d-nei Merkel, a tot ce este civilizat. Aşa reiese din relatările din Parlamentul European ale lui Traian Ungureanu, care povesteşte cu mândrie cum refuzăm să venim în ajutorul Europei (noi, adică Orban, polonezii şi românii) şi să acordăm orice solidaritate ţărilor care ne-au adus în Europa, mulţumind lui Dumnezeu că numai ei au necazuri şi noi nu şi aşteptând scufundarea Titanicului. Atitudinea germană, un popor de la care avem doar de învăţat pentru cum s-a ridicat deasupra trecutului său, e numită de vechiul meu prieten Traian ”idealism german în zdrenţe”. putin obamaChintesenţa e pe site-ul faimosului Rogozin, ideologul lui Putin, unde Occidentul e personificat ca Obama cu un pudel în braţe, în vreme ce Putin e cu un leopard. Concluzia logică e că trebuie să te alături sectei Asasinilor ca să fii bărbat şi să câştigi lupta asta. Soluţia asta la slăbiciunea civilizaţiei occidentale s-a mai găsit odată în secolul trecut, ea se numeşte în manuale fascism.


Crede cineva că asta e calea, în afară de Le Pen şi alţi subsidiaţi de Putin? Nu. Îi vom învinge pe oamenii ăştia, cum i-am învins şi pe teroriştii dinaintea lor, cu condiţia să acceptăm odată că suntem în război cu ei. Va trebui să acceptăm abateri de la confort pentru o vreme, să punem detectoare de metale ca în Africa de Sud, la gări şi mall-uri, să avem altă politică urbană în oraşe ca BXL, dar pe lângă militarii noştri, noi, civilii, trebuie mai ales să ne păstrăm aşa cum suntem, să luptăm cu armele noastre, de la promovarea unor valori fundamental diferite de sectarismul agresiv al ăstora, la gesturi ca donatul de sânge sau acceptarea în Europa a celor care ar fi exterminaţi dacă nu s-ar refugia, aşa cum am semnat în convenţii ONU. Dacă abandonăm Europa luminilor, dacă devenim asemenea barbarilor, au câştigat deja.

Puteţi comenta acest articol pe România Curată