La români, când apare câte-o pornire radicală, apăi să te ţii! Legea a apărut joi şi a intrat în vigoare duminică. Avocaţii spun că ar fi fost normal să li se dea celor în cauză un timp de conformare: după ce ani întregi nimeni n-a avut dureri de cap că în clădiri cu risc seismic se adună sute de persoane, acum legea loveşte scurt şi decisiv, mai rău decât Chuck Norris. Ce să facă cei vizaţi de joi până duminică? Să înceteze activitatea. Numai că realitatea e mai amestecată. Există, pare-se, proprietari de clădiri cu risc seismic ridicat care au solicitat de 2-3 ani primăriei să înceapă lucrări de consolidare şi n-au primit răspuns. De altfel, problema clădirilor “cu bulină roşie” trenează de ani buni: se tot vorbeşte despre ea, presa o mai foloseşte uneori pentru a-şi mări audienţa (anunţând catastrofe în caz de cutremur şi numărând potenţiale victime), dar s-au consolidat foarte puţine clădiri. Nici expertiză nu s-a făcut pentru toate.

Mi se pare un caz tipic de aiureală românească de tranziţie. De ani întregi se vorbeşte despre o chestiune serioasă, urgentă, importantă, dar nu se face nimic. Primăria zice că Guvernul, Guvernul zice că Primăria, cetăţenii zic că Statul etc., etc., dar nu e clar cine şi ce ar fi trebuit să facă. Iar după toată vorbăria asta, legea vine ca o ghilotină: gata, s-a terminat! Am impresia că, la români – şi mai ales la parlamentari – stăruie o mentalitate comunistă: o lege se dă nu pentru a reglementa, nu pentru a stabili nişte reguli care să ducă lucrurile pe o cale mai bune, ci pentru a pedepsi, pentru a sancţiona, pentru a rezolva scurt o problemă, indiferent de costuri şi consecinţe. Nu face nimeni o analiză de impact, ci se unesc nişte inşi indignaţi care spun în cor “dom’le, aşa nu se mai poate, tre’ să terminăm o dată cu chestiile astea, că punem vieţile oamenilor în pericol”.

“Ajuns cuţit os”, vorba lui Caragiale. Dar pentru  că s-a ajuns până aici nu răspunde nimeni, se găsesc cele mai sofisticate explicaţii şi scuze. De exemplu: Teatrul Nottara este acum, practic, închis. Se ştia de mult că funcţionează într-o clădire cu risc seismic. Unii dintre foştii directori au încercat să rezolve problema, dar nu au reuşit. Pentru siatuaţia asta, toată lumea are explicaţii, autorităţile pot invoca oricând nu ştiu ce articol de lege sau lipsa fondurilor sau orice altă chichiţă birocratică pentru a ne convinge că “nu s-a putut”. Nimeni n-o să spună însă că adevăratele motive pentru care situaţia nu s-a rezolvat au fost lenea, incompetenţa, delăsarea, nepăsarea şi alte asemenea însuşiri omeneşti. Dacă avea loc un cutremur în timpul unui spectacol la Nottara şi existau victime, ar fi urmat un iureş de anchete, scandaluri, dezvăluiri, demisii etc. Din fericire, nu s-a întâmplat. Dar pentru că un teatru e nevoit să-şi suspende activitatea răspunde cineva, măcar moral? Ei, aş... Nici vorbă. Teatrul Nottara ţine de Primărie, care n-are primar. Iar Guvernul ori Ministerul Culturii n-au ce face: pot doar să discute cu Primăria.

La fel stau lucrurile şi cu alte activităţi publice care acum vor trebui suspendate. Se ştia de multă vreme care-i starea clădirilor şi ani la rând nu s-a făcut nimic. Iar acum, brusc, legiuitorul român se radicalizează dintr-o dată, fără să analizeze consecinţele şi lăsând lucrurile cam la jumătate, zic avocaţii: legea e plină de neclarităţi.

Mi se pare un exemplu tipic pentru talentul românesc de a sări dintr-o extremă în alta ori din lac în puţ: ani la rând se doarme-n papuci, şi dintr-o dată se dă deşteptarea. Numai că trezirea asta bruscă arată mai mult a buimăceală.