Mai precis, comuniştii ar fi de acord să sprijine alegerea viitorului preşedinte al Republicii Moldova în 2016, iar în schimbul acestui sprijin s-ar mulţumi cu foarte puţin: Consiliul Coordonator al Audiovizualului, Comisia Electorală Centrală, Curtea de Conturi.
Un caz clasic de schimb realitate contra speranţă: ”vrabia din mână pentru cioara de pe gard”. Până la alegerea preşedintelui republicii mai este cale destul de lungă şi nu este de loc clar dacă până atunci comuniştii nu vor găsi cumva motive să se răzgândească. Instituţiile a căror conducere o pretind comuniştii se vor putea transforma în arme extrem de eficiente pentru sabotarea unei guvernări europene – iar acest lucru va fi o certitudine, nu o speranţă precum promisiunea votării preşedintelui în 2016. Oleg Reidman s-a referit în oferta sa la situaţia din 2005, când partidele de opoziţie au fost de acord să sprijine preşedinţia lui Vladimir Voronin. Doar că Oleg Reidman ştie foarte bine, mai bine decât oricine, că nu prea poate fi comparat anul 2005 cu anulm 2014, ca să nu vorbim de anul 2016. Pentru cei ce cunosc istoria recentă a Republicii Moldova ar părea că Reidman pune PCRM în locul PPCD-ului care s-a împrăştiat în patru zări după ce a fost de acord cu votarea lui Voronin drept preşedinte în schimbul câtorva instituţii.
Oferta lui Reidman vine într-un moment în care au apărut zvonuri că nu merg tocmai bine negocierile pentru crearea unei coaliţii de guvernare a partidelor pro-europene. Există o presiune legitimă din partea organizaţiilor neguvernamentale pentru o mai mare transparenţă a negocierilor. Discuţiile ţinute în spatele uşilor închise sunt de natură să nască suspiciuni, declaraţiile aluzive sau în doi peri pot stârni îngrijorări. La fel, zvonurile despre lupte interne în cadrul partidelor aflate în negocieri sunt de natură să slăbească credibilitatea menţinută cu greu după mai mulţi ani de guvernare.
Comuniştii au sesizat momentul de cumpănă şi l-au trimis la înaintare pe Oleg Reidman cu o ofertă care pare a fi de natură să echilibreze balanţa. Mai degrabă oferta va reuşi să dezechilibreze situaţia politică şi anume într-un sens opus majorităţii de guvernare pro-europene ce poate fi creată cu uşurinţă. Se pare că există presiuni pentru introducerea comuniştilor într-un viitor arc guvernamental. Am mai spus-o: la o primă vedere, soluţia cooptării comuniştilor pare comodă şi generatoare de stabilitate. Însă nu este deloc limpede ce fel de garanţii există în această direcţie. Declaraţiile şefului comuniştilor oscilează, de la un scepticism moderat faţă de ideea europeană la afirmaţii dure care indică o extremă lipsă de încredere.
Partidele pro-europene ar trebui să-şi asume riscul drumului pe care au început să-l parcurgă cu mai multă vreme în urmă. Să privească atent la propriile greşeli din recenţii ani de guvernare şi să încerce cel puţin să nu le mai repete dacă nu vor reuşi să le vindece efectele. Garanţia de stabilitate prin alianţa cu comuniştii reprezintă o fugă faţă de propriile promisiuni.