Fireşte, e de salutat faptul că lovitura de stat a eşuat, iar guvernul ales al Turciei a rămas în funcţiune. Indiferent de îngrijorările pe care le ridică funcţionarea democraţiei pe Bosfor, nu lovitura de stat militară este modalitatea prin care democraţia poate fi salvată.

Dar, pe de altă parte, şi discursul lui Erdogan de după înăbuşirea loviturii este problematic şi relevă o înţelegere profund eronată a noţiunii de democraţie. O înţelegere răspândită, astăzi, şi în spaţiul ex-sovietic, şi în Lumea a Treia, şi care a fost prezentă şi la noi, în timpul regimului Băsescu. Ea, această înţelegere eronată a sistemului democratic, face ca regimul de la Ankara să fie perceput tot mai puţin ca unul democratic şi să genereze nemulţumirile pe fondul cărora ideea unei lovituri de stat a apărut, unora, iată, drept legitimă.

Democraţia înseamnă – iertare că repet adevăruri care, pentru mulţi, sunt banale – puterea poporului, nu a majorităţii. Majoritatea este doar un criteriu funcţional, care permite exercitarea puterii, şi, totodată, o formulă de alternanţă, de adaptare a societăţii la propriile ei schimbări interne. Faptul că naţiunea ţi-a acordat 52% din voturile ei înseamnă doar că ţi-a încredinţat mandatul de a guverna, nu şi dreptul de a oprima restul de 48%, care nu ţi-a acordat votul său.

Ideea că „votul popular” rezolvă totul e larg răspândită, azi, în Republica Moldova şi, în mod iresponsabil, s-a încercat propagarea ei şi în România, în timpul defunctului regim Băsescu.

Prin urmare, democraţia nu se reduce la vot. Nu e suficient ca funcţiile să fie atribuite prin votul direct şi deschis al tuturor cetăţenilor, pentru ca un stat să poată fi considerat democratic. E nevoie de un întreg sistem de garanţii, care să certifice faptul că drepturile minorităţii nu vor fi încălcate de către majoritate. Este vorba de garanţii ale libertăţii de exprimare (implicit, ale presei), de egalitatea civică, de drepturi ale minorităţilor (etnice sau religioase), precum şi de instituţii independente, de la Justiţie la Curtea de Conturi şi de la Avocatul Poporului la Curtea Constituţională. Chiar dacă naţiunea îţi acordă votul său în proporţie de 98%, dacă încalci drepturile celor 2% care nu te-au votat sau violezi sistemul de garanţii constituţionale menţionat mai sus, nu eşti un conducător democrat şi nu conduci o democraţie.

Ideea că „votul popular” rezolvă totul e larg răspândită, azi, în Republica Moldova şi, în mod iresponsabil, s-a încercat propagarea ei şi în România, în timpul defunctului regim Băsescu (care „dădea întâlnire poporului” în Piaţa Universităţii: o invitaţie directă la anularea instituţiilor democratice ale ţării). Cea mai recentă expresie a acestei greşite înţelegeri a democraţiei o constituie apelul la lărgirea prerogativelor prezidenţiale, plecând de la premisa că, de anul acesta, preşedintele Republicii Moldova va fi din nou ales direct, de către întregul electorat.

Atrag atenţia asupra riscurilor care decurg de aici.

Primul este riscul autoritarismului. Un preşedinte cu prerogative prea multe este înclinat către asta, dat fiind că nu dă socoteală Parlamentului (spre deosebire de primul-ministru).

Al doilea este riscul deturnării ţării într-o direcţie, de fapt, diferită de cea pe care o doreşte electoratul. Spre deosebire de Parlament (care este ales întotdeauna de către întregul electorat care merge la vot), preşedintele nu este ales niciodată de întregul electorat. Băsescu, de pildă, când cerea „poporului” să iasă în Piaţa Universităţii, nu fusese ales decât cu aproximativ 27-28% din voturile întregului electorat, căci în turul al II-lea al prezidenţialelor câştigase 51,2% din voturi, în condiţiile unei prezenţe la vot sub 55%. Iar Parlamentul pe care îl sfida primise votul a cca 60% din cetăţenii României, câţi ieşiseră la vot la parlamentare. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi în Republica Moldova: preşedintele nou ales, chiar în condiţiile în care prezenţa va fi masivă, va fi ales cu mai puţine voturi decât Parlamentul. Acesta din urmă, nu preşedintele, este depozitarul suveranităţii unei naţiuni, într-o democraţie. Nu e normal ca depozitarul suveranităţii să aibă prerogative mai puţine decât simplul reprezentant al naţiunii, preşedintele.

În fine, în Republica Moldova există riscul ca alegerile prezidenţiale din toamnă, în loc să fie o încercare a tuturor cetăţenilor de a alege liderul cel mai bun, să se transforme într-un vot de blam la adresa actualei clase politice. Acest tip de comportament, departe de a fi salvator, e sinucigaş, căci contra-selecţia nu a dus niciodată la vreo soluţie. Dimpotrivă, există riscul ca în fruntea statului să ajungă cineva total contraindicat, vreun dodon oarecare: a-i furniza puteri suplimentare, pentru care nu dă socoteală, înseamnă a scoate Republica Moldova de pe traseul democratic.

Exemplul Turciei, cu toată diferenţa de dimensiuni şi de context, e edificator. Faptul că a învins lovitura de stat nu-l face pe Erdogan mai democrat. Deriva islamistă şi erodarea instituţiilor democraţiei vor continua. Iar, între timp, Turcia se va scufunda economic, încetul cu încetul.