A fost, fără îndoială, un semnal politic. Republica Moldova nu face parte din Balcanii de Vest, iar aderarea ei la UE nu este în niciun fel legată de ce a statelor din această regiune, care, cu excepţia Albaniei, sunt mult mai dezvoltate şi mai avansate pe calea reformelor. 
 
Se cade să-i mulţumim domnului Hahn pentru acest semnal politic, de care mai ales opinia publică din România şi puţinii proeuropeni de peste Prut au nevoie. Din păcate, el reflectă mai degrabă perplexitatea responsabililor europeni, decât rezultatele concrete ale unui proces de convergenţă susţinut, prin care autorităţile de la Chişinău să-şi demonstreze voinţa concretă de aderare. 
 
Perplexitate, pentru că puţine stat est-europene şi-au început procesul de aderare sub auspicii mai favorabile şi au beneficiat de mai multă susţinere decât Republica Moldova şi, în acelaşi timp, nici unul nu a progresat mai lent şi mai neconcludent. Din 2009 încoace, Chişinăul pare să fi funcţionat pe principiul „un pas înainte, doi paşi înapoi“: dacă, la unele capitole (învăţământ, convergenţă legislativă, relaţii economice) s-au înregistrat progrese, la altele (lupta împotriva corupţiei, statul de drept, drepturile şi libertăţile, protecţia socială, dezvoltarea economică, infrastructura, convergenţa instituţională ş.a.), rezultatele sunt mai degrabă neînsemnate, dacă nu de-a dreptul negative.
 
Republica Moldova ilustrează astăzi, în chestiunea aderării la Uniunea Europeană, clasica teorie a formelor fără fond.
 
La suprafaţă, s-au semnat acorduri, s-au arborat steaguri, s-au făcut vizite reciproce (cele desfăşurate la Chişinău fiind dominate de chiolhanuri specifice), s-au adoptate legi, dar în fond  nu s-a făcut nimic. În afara existenţei unor grupuri sociale care cred cu adevărat în traseul european (cei care au emigrat în Occident, tinerii şi puţinii unionişti autentici), statul dintre Prut şi Nistru este mai puţin pregătit să adere la UE decât era în 1991. Profunzimea sentimentelor antieuropene şi antiromâneşti o atestă peremptoriu.
 
Cauza principală a stagnării o constituie însăşi stagnarea. Adoptată tacit ca proiect „naţional“ (nu există o naţiune moldovenească, de aia ghilimelele), de către oligarhia plantată de sovietici în perioada 1987-1991, stagnarea e menità, pe de-o parte, sà prevină ieşirea statului din ţarcul ex-sovietic, iar pe de alta, să împiedice electoratul să îşi înţeleagă interesele, menirea şi puterea. Formele fără fond, chiriţismul ca formă (pervertită) de progres, răspund cel mai bine acestui dublu deziderat.
 
Nu există, la ora actuală, un real traseu european în Republica Moldova, în pofida şansei uriaşe pe care ar avea-o acest stat dacă oligarhia sa politică l-ar lăsa să evolueze în direcţia corectă. Cu noi înăuntrul UE, cu o Franţă şi o Italie simpatetice şi cu o Germanie mai decisă ca oricând să şteargă orice urmă de Brexit, aderarea unui teritoriu atât de mic ar putea fi chestie de câţiva ani.
 
S-ar putea produce între 2022-2025, odată cu unele state din Balcanii de Vest. De aceea a şi ţinut domnul Hahn să transmită semnalul politic de la care am pornit această postare.
 
Se va produce aderarea în acest interval? Forma mea de patriotism nu e demagogia, aşa că sunt cât se poate de sceptic. Nu exclud miracolele, în principiu. Însă, dacă s-a mai întâmplat să adere state nepregătite într-un domeniu sau altul, nu s-a pomenit, în întreaga istorie a Europei Unite, ca vreun stat să adere împotriva voinţei sale...