Povestea Cetăţii Aurite, o minunăţie inginerească a Evului Mediu. Zidurile străluceau doar încălzite de razele solare

Din Cetatea Aurită au mai rămas azi doar câteva ruine FOTO Szell Sandor

La aproximativ 45 de kilometri de Zalău, în zona Cheilor Ţicăului, ruinele Cetăţii Cheudului mai dăinuie pe un vârf de deal. Construcţia nu mai are, însă, nimic din strălucirea „Cetăţii Aurite“, cum era numită fortificaţia în urmă cu secole.

Potrivit istoricilor, cetatea ar data din secolul al VIII-lea şi a fost construită într-o poziţie strategică, aproape de strâmtorile Chelinţei, pe un promontoriu de pe care se putea observa întreaga vale a Someşului.

Potrivit istoricului Elena Muscă, după cucerirea treptată a Transilvaniei de către regatul ungar, dreptul de a construi fortificaţii îl avea numai regele, în baza dreptului feudal apusean.

În secolele următoare, acest drept regal a început să nu mai fie respectat de către marea nobilime din Transilvania, iar unii dintre nobili au primit încuviinţarea regală pentru a ridica fortificaţii pe domeniile proprii, cu condiţia respectării normelor stabilite.

Invazia mongolă din prima jumătate a secolului al XIII-lea a distrus sistemul de fortificaţii din Transilvania aproape în întregime. Ulterior, cu sprijinul şi la îndemnul papalităţii, sistemul de apărare s-a refăcut. ”Cetatea de la Cheud a fost refăcută din piatră şi a primit denumirea de Aranyas, în traducere din limba administraţiei (maghiară), înseamnă Cetatea Aurită”, explică istoricul

De unde vine denumirea de ”Cetatea Aurită”

Elena Muscă apreciază că această denumire a apărut, probabil, ca urmare a unor ”efecte vizuale datorate modului în care cădeau razele soarelui pe zidurile cetăţii, ridicată, cum era şi firesc, pe o culme, aurind banala piatră”.

Destinul sinuos al cetăţii

În secolul al XIV-lea, cetatea este pomenită în documentele de cancelarie din campania militară a regelui Carol Robert de Anjou de readucere în patrimoniul coroanei cetăţile regale, împreună cu domeniile aferente. Cetatea a fost recuperată în urma înfrângerii „răsculaţilor” în martie 1317, la Debreţin.

În anul 1350, regele Ludovic a semnat în cetatea Devei un document de privilegii în favoarea lui Dominic, păstrat în registrele Conventului de la Cluj – Mănăştur, în cuprinsul căruia este pomenită şi cetatea Aranyas (Cheud). Potrivit Elenei Muscă, cetatea este amintită documentar şi în anul 1368, când Băliţă (Balc) împreună cu fratele său Drag (Dragoş), au primit drept recompensă regală pentru bunele servicii aduse regalităţii în decursul a trei decenii, cetăţile Chioar, Nyalab şi Aranyos (Cheud), apoi oraşele Visc, Hust şi Sighet, plus un număr de 100 de sate şi moşii.

Din anul 1383 se vorbeşte despre cetatea Aranyas în teritoriul Sălajului istoric. Acest privilegiu, acordat de regina Maria la Conventul din Lelesz, înregistrează cetatea Aranyas ca având triplă stăpânire: a voievodului Balc şi a fraţilor lui, Dragoş şi Ioan.

”Într-un document din 7 octombrie 1387, găsim cetatea intrată în posesia importantei familii nobiliare Jákcs, dar nu pentru mult timp. Fapt important, cu ocazia preluării s-a realizat o consemnare a stării clădirilor cetăţii. De altfel, în acest an cetatea a fost abandonată, perioada de la finalizarea construcţiei până la părăsirea ei nefiind mare (1341-1387)”, explică istoricul.

Urmează o perioadă de aproximativ două secole, între anii 1388 şi 1577, în care documentele care pomenesc de această cetate din Cheud sunt foarte rare. În acest răstimp, a survenit schimbarea denumirii cetăţii, de la cea de Aranyas la noua formă, modernă - Cheud. Explicaţia acestei redenumiri se află în apariţia atestării documentare a satului Cheud - Piatră (de la denumirea germană a pietrei - kew).

Cetatea Cheud reapare în documente şi în memoria colectivă în timpul războiului antihabsburgic (răscoala curuţilor). După ce acest război a luat sfârşit, cetatea Cheudului nu a mai fost amintită în cursul altor evenimente, deoarece nu a mai fost refăcută şi folosită.

Potrivit Elenei Musca, cunoscutul scriitor maghiar Petri Mór, autor de monografii, a vizitat locul respectiv şi a consemnat existenţa vizibilă a ruinelor şi şanţurilor de apărare. Zidurile, care mai erau în picioare acum 100 de ani, erau masive, înalte şi groase de 1,50 m. Erau vizibile încă urmele încăperilor prin existenţa golurilor în ziduri lăsate de putrezirea lemnului din grinzile de susţinere.

Vă mai recomandăm:

Şi, totuşi, judeţul Sălaj există. Manevra dubioasă a comuniştilor de a scoate de pe hartă unul dintre cele mai mari şi mai populate judeţe din ţară

Iulian Domşa - primul primar român al Zalăului şi sălăjeanul care a făcut ca judeţul să nu fie şters de comunişti de pe hartă

Cum au schimbat comuniştii numele oraşului reşedinţă de judeţ a Sălajului. Era „prea ţărănească“