Singurul „Tezaur Uman Viu“ din Vâlcea. Artizanul care plămădeşte istoria ceramicii de Horezu FOTO VIDEO
0
Horezu este unul dintre punctele fierbinţi ale tradiţiilor pe harta României. Aici, regina este ceramica, iar unul dintre cei mai pricepuţi artişti, care îi cunoaşte secretele străvechi, este Sorin Ion Giubega, devenit şi el, alături de obiectele inconfundabile vâlcene, parte a Patrimoniului UNESCO.
Vâlcea deţine un centru de ceramică inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO, motiv pentru care Horezu mai este cunoscut şi drept Capitala Ceramicii Tradiţionale Româneşti.
GALERIE FOTO CU MAESTRUL OLAR TEZAUR UMAN VIU DIN HOREZU VÂLCEA, SORIN GIUBEGA
De sute de ani, locuitorii acestor ţinuturi se îndeletnicesc cu prelucrarea lutului. Îi dau viaţă sub diverse forme: de la cele pur decorative, la cele cu rol funcţional în gospodărie: străchini, farfurii, oale, căni, tăvi, urcioare.
Prin urmare, nu a mai mirat pe nimeni când titlul de „Tezaur Uman Viu“ a fost obţinut de un ceramist din Horezu, ci doar întârzierea cu care a avut loc această recunoaştere, abia în toamna acestui an.
De altfel, este şi prima distincţie de acest gen obţinută de un meşter popular din Vâlcea.
Maestrul olar Sorin Ion Giubega din Horezu - Vâlcea: Tezaur Uman Viu (Sursă imagini: colaj)
O familie cu blazon
Deţinătorul titlului face parte dintr-una dintre casele mari de ceramişti, adică din vechile familii cu tradiţie în acest meşteşug. Are în spate o experienţă de patru decenii şi jumătate în olărit, fiind renumit nu doar datorită numelui, ci mai ales pentru experienţa sa, pentru minunile cărora le dă viaţă şi pentru faptul că de-a lungul vremii a împărtăşit cu toţi cei care i-au trecut pragul atelierului din tainele acestei îndeletniciri seculare.
Se numeşte Sorin Ion Giubega, are 61 de ani, iar în atelierul său de pe renumita stradă a Olarilor din Horezu lucrează împreună cu soţia, Marieta, la rându-i un valoros ceramist şi discipol al maestrului Giubega. Împreună au reuşit să cunoască succesul fără să se abată de la vechile tehnici şi modele pe care le-au deprins din familie – astfel se explică şi nenumăratele premii obţinute de-a lungul timpului. Meşteşugul şi arta familiei de olari Giubega s-au făcut remarcate atât în ţară, cât şi peste hotare, la cele mai mari târguri de profil.
„Duc mai departe tradiţia, fără să o deteriorez“
Despre distincţia obţinută, Sorin Giubega spune modest: „Reprezintă o recunoaştere a meritului şi a talentului meu de ceramist, în primul rând, şi o continuitate a meşteşugului tradiţional din zona Horezu. Munca mi-a fost apreciată pentru că nu am deviat de la tehnica tradiţională de obţinere a ceramicii specifice. Atât modul de lucru cât şi procedeele şi tradiţia în sine le duc mai departe, fără să le deteriorez, aşa cum le-am moştenit de la străbuni”, a povestit ceramistul vâlcean pentru „Weekend Adevărul“.
Faptul că face ceramică la fel ca pe vremuri, ducând mai departe un meşteşug inclus astăzi în Patrimoniul Mondial UNESCO, a reprezentat unul dintre motivele care au contribuit decisiv la recunoaşterea lui Sorin Giubega drept „Tezaur Uman Viu“. Din atelierul său nu lipsesc cuptorul tronconic de suprafaţă cu două guri în care arde lutul pe lemne şi nici roata manuală. „Respect specificul ceramicii de Horezu, atât ca formă, cât şi ca decor. Folosesc în continuare aceeaşi tehnică şi aceeaşi vopsea pe care le folosea şi bunicul. N-am încercat să bag altceva în plus“, mai spune artizanul.
Despre activitatea ceramistului din Olari, specialiştii Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vâlcea (CJCPCT) spun că este „marcată de multiplele valenţe ale personalităţii sale artistice: purtător şi creator de valori ale culturii populare; păstrător, performer şi transmiţător al unui meşteşug popular străvechi – olăritul – cu tot ceea ce acesta presupune: cunoştinţe şi tehnici ancestrale de prelucrare a lutului, unelte, forme şi procedee artistice de decorare a obiectelor, repertoriu de motive şi simboluri folosite“.
Aceştia mai precizează şi că Sorin Giubega respectă toate etapele de realizare a ceramicii tradiţionale de Horezu, moştenite din generaţie în generaţie, de la alegerea si extragerea pământului, până la dospirea, frământarea, curăţarea, tăierea, udarea, malaxarea, modelarea, decorarea, arderea şi smălţuirea lutului.
Începutul meseriei, o joacă de copii
Sorin Giubega a deprins olăritul din perioada copilăriei, în familie, când se lua la întrecere cu rudele. Mai apoi s-a specializat ca ucenic, în adolescenţă. Ca toţi ceramiştii din zonă, a fost nevoit să se reprofileze în vremurile mai puţin faste pentru obiceiuri şi tradiţii, ca într-un final, după Revoluţie, să revină la prima dragoste.
„M-am apucat să mă joc cu lutul pe la 8-9 ani. Când îi vedeam pe ai mei lucrând, nu credeam că voi ajunge şi eu să fac acelaşi lucru. Pentru mine, totul părea o joacă. O joacă între copii: eram eu, cu fratele meu, cu verişorii, făceam concurs ca să vedem care reuşeşte să facă cel mai frumos obiect. A început totul ca o joacă şi încet-încet mai apoi am prins drag de meserie. La vârsta de 16 ani m-am angajat la Cooperativa Ceramica Horezu ca ucenic“, mai povesteşte maestrul olar pentru „Weekend Adevărul“.
În perioada respectivă, prin 1977, se făcea ucenicie la locul de muncă. A stat ucenic doi ani, chiar dacă ştia să lucreze de acasă. „Am avut ca mentor un meşter mai bătrân care ne explica permanent ce avem şi cum trebuie făcut. Unde vedea că greşeşti, îţi atrăgea atenţia şi-ţi explica şi cum să repari“, îşi aminteşte ceramistul, cu nostalgie.
„Roata vieţii se învârte, meseria rămâne brăţară de aur“
Nu a lucrat numai ceramică, fiind nevoit să presteze şi alte meserii: „Spre exemplu, am lucrat ca preparator brânzeturi, la o fabrică din zonă, dar şi la mină, vreun an şi jumătate. Deci, am mai întrerupt olăritul înainte de Revoluţie. Asta pentru că după 1980 nu s-au mai dat autorizaţii, ca să poţi lucra de-acasă. Ne-au comasat pe toţi la cooperativă. Unii au migrat de la cooperativa meşteşugărească la cea de consum, tocmai ca să aibă dreptul să lucreze de acasă“.
Aşa se face că la Revoluţie, în tot satul Olari din Horezu mai rămăseseră în jur de şase ceramişti. Apoi, odată cu închiderea fabricilor, atelierelor şi uzinelor, toţi tinerii care aveau pe atunci în jur de 20, 30 de ani şi ai căror părinţi şi bunici lucraseră ceramică, nemaiavând serviciu, s-au reîntors la ce ştiau să facă încă din copilărie. Astfel au apărut primele ateliere de ceramică de după ’89.
Acum, în satul olarilor sunt deschise în jur de 20-25 de ateliere. Ca şi în cazul familiei Giubega, în cadrul acestora lucrează în general mai mulţi membri ai familiei. „După Revoluţie, m-am aflat printre cei care s-au întors la ceramică. Era undeva prin ’91-’92. Nu mai mergea nimic, oamenii puteau să plece în străinătate, veneau turişti străini... Niciodată nu se ştie ce se va întâmpla, roata vieţii se învârte, dar meseria rămâne brăţară de aur. Mie mi-a prins bine că ştiam ce aveam de făcut. Revenirea s-a făcut destul de rapid, mi-a luat vreo două-trei luni să-mi reamintesc tot: mă refer la experienţa lucrului cu cuptorul cu lemne, pentru că acolo trebuie să fii mai expert un pic. Altfel, rişti să strici tot ce ai lucrat o lună de zile, în două ore. Când m-am reapucat, ştiam să lucrez: să prepar vopseluri, să decorez, dar mai erau mici detalii... După o pauză nu mai ai siguranţa omului care lucrează zilnic“, recunoaşte artizanul.
Cum ceramica de Horezu a fost renumită şi pe timpul lui Ceauşescu, turiştii străini nu au ocolit această zonă odată cu deschiderea graniţelor, iar olarii au profitat din plin.
Zestrea veche de un secol
Un alt atu major în alegerea lui Sorin Giubega ca „Tezaur Uman Viu“ a reprezentat şi moştenirea sa: „Am avut norocul să am în colecţie nişte piese vechi de aproape un secol, care aparţin familiei. Sunt nişte piese de ceramică făcute de bunicul meu, din 1927, 1930, deci foarte, foarte vechi. În trecut nu se obişnuia ca producătorul să se iscălească pe piesa de ceramică şi nici să menţioneze anul de producţie. Din întâmplare, însă, am găsit câteva obiecte de acest gen. Piesele de la bunicul şi faptul că nu am deviat absolut deloc de la decorul ceramicii de Horezu au contat în acordarea acestui titlu“, recunoaşte maestrul olar.
Şi-a cunoscut bunicul, care a murit în 1957, doar prin intermediul poveştilor spuse de bunica sa, dar şi al comorilor pe care acesta le-a lăsat în urmă. Printre ele se află şi cuptorul la care lucra vară de vară, în cadrul Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“. „Bunicul se ducea pe fiecare an la muzeu, la Bucureşti, şi stătea acolo timp de trei, patru luni, din mai până în septembrie. N-am apucat să-l cunosc, dar îl ştiu din povestirile bunicii. Stătea şi lucra în muzeu. Avea atelier acolo, avea cuptor, făcea demonstraţii. Am văzut şi eu acel cuptor, la Muzeul Satului, la începutul anilor ’90. Nu ştiu dacă astăzi mai există“, ne-a mai mărturisit ceramistul vâlcean.
„Nu lucrăm după model, totul este în minte“
În comparaţie cu mulţi alţi meşteri populari care bat de ani de zile la poarta afirmării, Sorin Ion Giubega a obţinut titlul de „Tezaur Uman Viu“ la scurtă vreme de la depunerea documentaţiei de către CJCPCT prin Serviciul Cercetare-Valorificare. „Trebuie să ai material, să documentezi că eşti bun în ceea ce faci şi că ai făcut ceva. Prima diplomă o am din 1974, iar până acum am obţinut mai mereu locul I sau premiul special, Marele Premiu, pe la mai toate târgurile la care am participat. Pentru titlu a trebuit să depun o documentaţie stufoasă cu diplome, participările la târgurile din străinătate, poze, prin care am demonstrat ce am făcut până acum“, mai dezvăluie artizanul din motivele care au determinat alegerea sa ca „Tezaur Uman Viu“.
Documentaţia a conţinut suficiente argumente ca Sorin Giubega să se numere printre cei 12 meşteri din întreaga ţară care au obţinut titlul onorific, în urma unei competiţii în care s-au înscris zeci de dosare. Demersul de a susţine candidatura olarului horezean a avut în vedere activitatea derulată de aproape o jumătate de veac.
Specialiştii explică faptul că olarul cunoaşte în detaliu nu doar fiecare etapă, dar are şi tehnica desăvârşită în modelajul la roată, dovedind în acelaşi timp creativitate şi supleţe în realizarea decorului, inspiraţie în îmbinarea simbolurilor tradiţionale, precum cocoşul, bobocul de floare, spicul de grâu, coada de păun, spirala şi pomul vieţii. „Decorarea unui obiect, atunci când ai ani de experienţă în spate, durează cel mult 30 de minute. Pentru noi este puţin, dar pentru alţii pare mult. Noi nu lucrăm după un anumit model, totul este în minte, când mă apuc să lucrez îmi fac planul cu ce simboluri să folosesc. Şi trebuie să lucrez foarte repede, dar şi să am o precizie de lucru foarte bună“, ne mai împărtăşeşte maestrul olar.
„Am o răspundere faţă de ceramica de Horezu“
Indiferent de forma sub care-şi exprimă creativitatea, caracteristica dominantă a lucrărilor lui Sorin Giubega este dată de îmbinarea armonioasă a utilului cu frumosul, a esteticului cu funcţionalul, ne spune Amalia Boari, de la Centrul de Creaţie Vâlcea, care cataloghează obiectele ceramice produse de Sorin Giubega ca fiind de un înalt rafinament.
Şi, aşa cum maestrul a deprins tainele olăritului de la tatăl şi rudele sale, la fel le-a transmis şi el familiei şi comunităţii, fiind în egală măsură un mentor. „Lui i se datorează devenirea artistică a unor ceramişti precum Ştefan Mischiu, Gheorghe Mischiu, Cristian Gheorghe Tănăsescu, Irinel Miuţoiu, Diana Popescu, dar mai ales formarea celor care îl urmează în meşteşug, membri ai propriei familii: soţia Marieta şi cele două fiice, Adina şi Sorina“, ne-au mai dezvăluit specialiştii de la Creaţie.
„Am două fete, una este la Sibiu, lucrează, şi o alta are 13 ani. Ambele cunosc acest meşteşug, într-o măsură sau alta. Cea mică acum deprinde, dar eu merg pe ideea că omul trebuie lăsat să înveţe lejer, să vină totul de la sine. Dacă îl forţezi, rişti să prindă ură. Meseria se învaţă în timp, prin urmare, când vrea, lucrează, când nu, nu. Nu se ştie niciodată ce aduce viitorul. Soţia lucrează, de asemenea, alături de mine”, spune olarul, recunoscând că „mai tot tineretul“ din satul de olari a trecut prin mâinile domniei sale, uneori ca să înveţe meseria, alteori doar pentru sfaturi.
O moştenire dată mai departe
În comparaţie cu bătrânii care „nu prea dădeau nimic din casă“, de teamă că vor avea de pierdut dacă cunosc mai mulţi tainele acestui meşteşug, Sorin Giubega este de părere că tradiţia merge mai departe doar dacă este împărtăşită. „Când eram ucenic, tataia m-a învăţat meserie: cum să ard lutul, cum să modelez. Pe atunci totul se făcea manual, pământul se călca cu piciorul, nu existau malaxoare, ca acum, nu erau cuptoare electrice. Dar mi-a prins bine. Ce am învăţat atunci, eu folosesc şi astăzi. La rândul meu, am spus şi altora. Este bine să ştii cum să execuţi paşii vechi, cum se făcea ceramica de Horezu, chiar dacă o faci doar pentru demonstraţie“, mai spune meşterul olar.
Chiar dacă titlul obţinut este unul onorific, Sorin Ion Giubega susţine că acesta reprezintă o responsabilitate mai mare de a nu se abate sub nicio formă de la tradiţie. „De încurcat, clar nu mă va încurca. Oamenii vor veni şi în continuare, probabil vor întreba unde este Tezaurul Uman Viu şi va trebui să nu deviez sub niciun fel de la ceramica de Horezu. Am o răspundere. Avantaje, nu ştiu ce fel de avantaje ar putea aduce un astfel de titlu. Încă nu am intrat în posesia lui, am înţeles că din cauza pandemiei. Iar eu, fiind operat, nu am putut să mă deplasez“, mai spune meşterul olar Sorin Giubega, conştient de faptul că va continua să lucreze, după recuperarea medicală, la fel de mult ca până acum, aproape zece ore în fiecare zi.
Vă mai recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
