Edit Matei Török, fosta mare glorie a handbalului românesc: „La Vâlcea m-au huiduit 4.000 de oameni. M-a durut foarte tare“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Edit Matei. Foto Adevarul
Edit Matei. Foto Adevarul

Una dintre cele mai titrate sportive din România, Edit Matei (Török) a rămas în istoria handbalului naţional drept singura sportivă care a câştigat de patru ori consecutiv trofeul Champions League, cu echipa Hypo Viena, pentru care a jucat vreme de cinci ani.

Edit Matei (Török) s-a născut în Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna, într-o familie modestă. A început să joace handbal influenţată de sora mai mare, Maria Török- Duca, o altă mare glorie a handbalului românesc, pe care Edit a încercat să o copieze. Cele două surori au jucat împreună la echipa de handbal Chimistul Râmnicu Vâlcea între 1983 şi 1989, dar drumurile lor s-au separat după Revoluţie, când Edit Matei s-a transferat la Hypo Niederösterreich, Viena, iar Maria Török-Duca a ajuns să joace pentru o echipă din Spania. De când s-a retras din competiţii, în 1997, Edit Matei este o prezenţă discretă în spaţiul public. A păstrat însă legătura cu sportul: a înfiinţat în urmă cu trei ani un club de handbal pentru copii, împreună cu sora sa, Maria Török-Duca, în prezent antrenor secund al echipei HCM Râmnicu Vâlcea.

Palmaresul fostei handbaliste Edit Török rămâne greu de egalat. Fosta stea a handbalului naţional şi internaţional este singura reprezentantă a României care a câştigat de patru ori cel mai râvnit trofeu: Champions League.

Pe lângă trofeele câştigate cu Hypo Viena în perioada 1990-1994, Edit Matei (Török) mai are în palmares două Cupe IHF şi o Supercupă a Europei, titluri câştigate cu Chimistul Râmnicu Vâlcea înainte de 1990. După transferul la Hypo Viena, Edit Matei (Török) a fost naturalizată şi convocată să joace pentru naţionala Austriei, echipă cu care a şi participat, în 1992, la olimpiada organizată la Barcelona. 

„Weekend Adevărul“: Copilăria în comunism. Vă amintiţi cu nostalgie momentele acelea sau mai degrabă cu regret?

Edit Matei (Török): O, îmi aduc aminte cu nostalgie momente din copilărie. Pot să spun că am avut o copilărie cu multe neajunsuri, dar foarte frumoasă, însă mult diferită de cea a copiilor din zilele noastre. Pe vremea aceea aveam două-trei ore de program la televizor, din care zece minute de desene animate cu Mihaela, pe la ora 7.00. Eram săraci, familia nu avea posibilităţi să ne cumpere cine-ştie-ce şi atunci stăteam mai mult pe-afară. Ne jucam afară până la 11.00 noaptea, mai ales vara, mergeam în tabere sau făceam sport. Îmi aduc aminte că mergeam în tabere cu cortul. Am fost trei ani la rând cu cortul la Sfânta Ana. Pentru mine a fost un lucru extraordinar să gătim, să dormim în natură şi, categoric, aceste lucruri au compensat lipsa jucăriilor. Nici nu se compară copilăria noastră cu cea a copiilor din ziua de azi, care nu ştiu ce e un boboc de raţă sau care nu pot să facă diferenţa între animale. Acum, dacă au calculator, telefon, copiii nu mai au nevoie de altceva.

Ce relaţie aţi avut cu părinţii dumneavoastră? Au privit cu ochi buni orientarea către handbal?

Părinţii mei au fost oameni simpli, dar foarte muncitori. Până nu s-a apucat de handbal Mori (n.r. - Maria Török-Duca), sora mea, nici măcar nu au ştiut ce înseamnă să faci handbal. La început au crezut doar că pierdem vremea la handbal. Îmi aduc aminte că se apucaseră de casă – atunci nu se lucra cu echipă de constructori şi nici nu aveau bani pentru aşa ceva – aşa că părinţii mei şi-au făcut singuri ţigla şi tot ce-a mai fost nevoie. Şi ţin minte că tot timpul îi spuneau lui Mori că, dacă vrea să meargă la handbal, mai întâi are de săpat un şant de nu-ştiu-cât, că trebuie să mute ţigla în altă parte.

TATĂL HANDBALISTEI: „SĂ ŞTIŢI CĂ MAI AM UNA“

EDIT MATEI

Aţi muncit cot la cot cu părinţii dumneavoastră la ridicarea casei?

Eu, fiind mai mică, am fost mai protejată, dar sora mea a muncit din greu. Îi spuneau: „Dacă faci asta, poţi să te duci la antrenament“. Totul era condiţionat. Mie mi-a fost mai uşor. După ce părinţii au văzut că Mori nu pierde timpul degeaba la handbal, mai ales după ce a fost selecţionată în echipa naţională a României.

Deci Maria Török, sora dumneavoastră, a fost deschizătoarea de drumuri?

Da, sora mea a fost cumva deschizătoarea de drumuri. După ce a fost ea convocată la Naţională, tata a fost foarte încântat că jucăm handbal. Când au venit cei de la Vâlcea să vorbească cu sora mea, să ceară acceptul părinţilor pentru a o aduce la Chimistul, tata le-a spus bucuros: „Păi da, dar să ştiţi că mai am una!“. Adică mă oferta şi pe mine. 

Când v-aţi apucat de handbal? 

Sora mea e mai mare cu cinci ani şi tot ce făcea ea în copilărie şi în adolescenţă făceam şi eu. Mori a început prima oară cu gimnastica, pe la 6 sau 7 ani, aşa că am încercat şi eu. Dar pentru că eram tare fricoasă, am mers foarte puţin timp la gimnastică. Am renunţat când m-au pus pe bârnă. Am făcut apoi atletism, dar nu mi-a plăcut, mi s-a părut foarte greu. Eram la rezistenţă şi mi se părea că îţi trebuie o ambiţie extraordinară să alergi aşa, de una singură. Prin anii ’70 am mers şi la schi, tot după Mori. Era bine iarna, dar vara, ca schior, faci numai pregătire fizică. Ţin minte că după două antrenamente am renunţat, pentru că am făcut o febră infernală, lucrând doar forţă. De handbal m-am apucat relativ târziu, eram în clasa a VI-a sau a VII-a, am mers tot după Mori.

„ZBOARĂ, BOBOCULE, ZBOARĂ!“

Revenind la perioada copilăriei, care a fost cea mai mare trăsnaie pe care aţi făcut-o?

Câte nu am făcut! Eu nu cred că există copii cuminţi, iar despre copilul meu spun că, dacă stă cuminte, trebuie să-i iau temperatura, că probabil e bolnav. Eu am crescut la bunicii din partea mamei, într-o comună situată la cinci kilometri de oraşul Covasna. Mai aveam doi verişori şi când ne întâlneam făceam numai prostii. Îmi aduc aminte că avea bunica nişte boboci de raţă şi ce ne-am gândit noi: am vrut să-i învăţăm să zboare. Bineînţeles că le-am rupt picioarele, nu mai mişcau săracii boboci şi, de frica bunicii, i-am aruncat la porc. Până la urmă, tot i-a găsit bunica şi a trebuit să recunoaştem că eram vinovaţi. 

Edit Matei a castigat de patru ori trofeul Champions League cu Hypo Viena. Foto arhiva personala

EDIT MATEI

„EU ŞI SORA MEA VENEAM LA PACHET“

Cum aţi ajuns în Râmnicu Vâlcea, să jucaţi pentru Chimistul?

De fapt, Mori a pus condiţia că vine la Râmnicu Vâlcea doar dacă cei de la Chimistul mă vor lua şi pe mine. Noi eram la pachet, deja se ştia că mergem peste tot împreună. Echipa de la Vâlcea abia intrase în Ligă şi toată lumea era entuziasmată să facă echipă de ligă naţională. În 1982, eu jucam la echipa din Sfântu Gheorghe şi la seniori, şi la juniori. Conform regulamentului, în momentul în care terminai junioratul şi erai admis la Institutul de Educaţie Fizică, nu mai aveai nevoie de dezlegare. Neintrând la Institutul de Educaţie Fizică din Bacău, am avut nevoie de dezlegare, nu puteam să plec oricum la Râmnicu Vâlcea, dar cei de la Sfântu Gheorghe n-au vrut să-mi dea drumul. Un an întreg am făcut naveta între Sfântu Gheorghe şi Râmnicu Vâlcea, timp în care am jucat în Devizia A şi inclusiv împotriva Chimistului. De-abia în 1983 am venit oficial la Râmnicu Vâlcea. 

Aţi crescut odată cu echipa din Râmnicu Vâlcea...

Da, aşa am început să fac performanţă. La 18 ani jucam în Râmnicu Vâlcea şi pot spune că eram răsfăţata familiei şi a echipei. La echipa naţională de handbal a României am ajuns la 17 ani şi un pic, jucam cu Viorica Ionică. Îmi aduc aminte că, fiind cea mai mică, eram protejată de toată lumea. Nu intram în gura celor mai mari, pentru că tot timpul mă proteja sora mea. 

Primele meciuri pentru Chimistul Ramnicu Valcea. Foto arhiva personala Edit Matei

EDIT MATEI

Cum a fost primul meci pentru naţionala României?

Atunci când se intonează imnul e un sentiment greu de descris. Şi astăzi, când aud imnul la competiţii, mai ales în Sala Sporturilor din Râmnicu Vâlcea, îmi dau lacrimile şi mi se face pielea de găină. E o onoare să fii acolo, să ţi se cânte imnul, înseamnă că ai făcut totuşi ceva deosebit, căci puţini au privilegiul să li se intoneze imnul naţional.

Care este cea mai dragă amintire din acea perioadă: ’83-’90, când aţi evoluat pentru Chimistul Râmnicu Vâlcea?

Am foarte multe amintiri frumoase, mai ales din perioada când am venit la Râmnicu Vâlcea. Am fost respectată şi primită cu braţele deschise, cu toate că eu sunt unguroaică, iar atunci nici nu ştiam foarte bine româneşte. La echipă am fost tot timpul ca o familie. Plus că toată lumea era înnebunită după handbal, mai ales că am câştigat cupa EHF (n.r. – Federaţia Europeană de Handbal) în 1984 şi 1988, toată lumea roia în jurul echipei. Atmosfera de la Vâlcea nu am mai găsit-o nicăieri. Cel puţin în Austria, toate legăturile erau strict profesionale. Aici eram ca o familie, la meciuri ne dădeam sufletul, apoi urma distracţia, mergeam cu toţii la restaurant. Soţii noştri erau prieteni. Atunci nu se punea problema că avem de împărţit cine ştie ce. E adevărat, nu erau nici banii de acum, căci totul porneşte de la bani. Noi eram toate la fel, aveam acelaşi salariu, mai luam un kilogram-două de carne şi cam asta era, nu aveam de ce să fim invidioase una pe alta. 

Din «trădătoare» nu m-au scos, s-au organizat grupuleţe care să strige împotriva mea din tribune. Ţin minte că, înainte de meci, în timp ce ne făceam încălzirea, în toată sala a răsunat melodia lui Tudor Gheorghe «Acolo este ţara mea».

„ERAM TURBATĂ, AM DAT 17 GOLURI ÎN POARTA VÂLCENCELOR“

Edit Matei. Foto arhiva personala

EDIT MATEI

Cum l-aţi cunoscut pe soţul dumneavoastră?

Eram complexată pentru că eram înaltă, iar băieţii de care-mi plăcea erau mai scunzi şi nu puteam 

să-mi iau un soţ cu jumătate de metru mai mic. Când l-am întâlnit, soţul meu era militar, făcea armata chiar lângă Sala Sporturilor, unde eu jucam. Acolo l-am şi văzut prima oară. Apoi a început să vină şi la meciuri şi uite-aşa ne-am împrietenit. 

Atunci când un sportiv se căsătoreşte, de obicei renunţă la activitatea competiţională pentru un timp. Cum a fost perioada de după căsătorie?

Dacă regret ceva din cariera mea, atunci regret că nu am făcut o pauză de un an şi jumătate, să fac un copil mai devreme. În 1988 ne-am căsătorit, apoi a venit Revoluţia şi tot sistemul s-a schimbat. Atunci aveam campionate mondiale, nu şi europene, şi tot ziceam: „Hai să mai particip şi la mondialul ăsta“, şi tot aşa. După Revoluţie, s-au deschis graniţele şi tot n-am luat pauză. În 1990, sora mea a plecat în Spania, iar eu am mers în Austria, la Hypo. 

Care a fost reacţia celor din Râmnicu Vâlcea când au aflat că sunteţi dorită la Hypo Viena, una dintre cele mai puternice echipe din Europa?

E o întreagă poveste aici. Mi-a fost destul de greu să ajung la Hypo. Ţin minte că, în 1990, de la Hypo a venit o ofertă şi pentru mine, şi pentru Mariana Târcă. Ea juca tot la Chimistul. Ce m-a deranjat la vremea respectivă a fost că cei din Vâlcea, ca să o oprească pe Mariana, au refuzat să-mi dea şi mie drumul. Nu mi s-a părut fairplay cum au procedat cei de la Chimistul şi atunci m-am ambiţionat şi tot am plecat.

Şi totuşi, cum aţi procedat, având în vedere contractul pe care-l aveaţi cu Chimistul Râmnicu Vâlcea?

Am plecat pur şi simplu, când am văzut că cei de la Chimistul nici măcar nu au dorit să vorbească cu Gunnar, de la Hypo. Norocul meu a fost că cei de la Hypo au trimis o adresă, o solicitare către echipa din Râmnicu Vâlcea, dar vâlcenii n-au ştiut regulamentul şi nu au răspuns în termenul legal. Astfel, am devenit liberă de contract. A fost apoi un întreg scandal, cei de la Râmnicu Vâlcea mi-au cerut suspendarea.

În 1991 aţi revenit în Râmnicu Vâlcea pentru un meci memorabil: Chimistul-Hypo Viena. Cum a fost revederea cu fostele colege, cum v-au primit suporterii?

Cred că au fost 4.000 de oameni în sală care m-au huiduit, mi-au făcut tot felul de şicane. Din „trădătoare“ nu m-au scos, s-au organizat grupuleţe care să strige împotriva mea din tribune. Ţin minte că, înainte de meci, în timp ce ne făceam încălzirea, în toată sala a răsunat melodia lui Tudor Gheorghe „Acolo este ţara mea“. Şi acum mă gândesc la acel moment. Când a început meciul, eram deja turbată, am dat 17 goluri în poarta vâlcenelor. Cu toate acestea, a fost un episod care pe mine m-a durut foarte tare. 

Cu alte cuvinte, aţi zdrobit echipa din Râmnicu Vâlcea.

Da, aproape că eu am făcut tot jocul. I-am înnebunit pe vâlceni şi asta din cauza primirii pe care mi-au făcut-o. Şi Gunnar (n.r. – antrenorul Gunnar Prokop al echipei Hypo Viena) a zis că nici Jasna (n.r. – Jasna Kolar-Merdan), o jucătoare de origine iugoslavă, nu a reuşit să dea atâtea goluri înr-un meci. Îmi amintesc că şi Vâlcea avea echipă bunicică la acea vreme: erau Lidia Butnăraşu, Mariana Târcă. 

„Gata, mă întorc. Nu poţi să faci copii prin corespondenţă“ 

„Weekend Adevărul“: Aţi avut momente când v-aţi simţit singură atunci când aţi jucat în străinătate?

Edit Matei (Török): Nu prea aveam timp să simt ceva. Soţul făcea naveta o dată la două sau trei săptămâni în Austria, dar acolo nu aveam timp să simt ceva, pentru că eram foarte ocupată. Deja eram la alt nivel. Acolo am simţit că sunt plătită doar să joc handbal şi era interesul meu să mă recuperez cât mai repede. La Râmnicu Vâlcea am jucat din plăcere. Dacă nu mi-a ieşit ceva, nu mi-a ieşit. Dar la Hypo s-a schimbat totul. Mi-a fost dor atunci de atmosfera de la Vâlcea, de colectiv, de fete. Dar asta e viaţa, mergi mai departe.

După cât timp a venit primul trofeu cu Hypo?

Chiar în anul în care am plecat din ţară, în 1990. Atunci am jucat finala cu Lützellinden, Germania, care pierduse trofeul cu un an înainte. Apoi am mers în finala Ligii Campionilor până în 1995, dar în ultimul an am pierdut în finală. 

Aţi câştigat de patru ori Liga Campionilor cu Hypo Viena. Credeţi că va mai reuşi vreo sportivă din România să egaleze această performanţă?

Eu imi doresc să câştige şi altcineva, jucători mai sunt. La Buducnost, cum văd eu lucrurile, e o treabă serioasă, dovadă că şi Cristina Neagu joacă, e una dintre pretendente. Echipa din care am făcut şi eu parte în anii ’90, Hypo Viena, a fost cea mai grozavă la vremea respectivă. Oltchim Râmnicu Vâlcea a jucat an de an an Cupa, dar nu există termen de comparaţie, după părerea mea.

În ’92 m-a încântat foarte mult ideea de a juca pentru naţionala Austriei, pentru că voiam să ajung neapărat la olimpiadă, ăsta e visul oricărui sportiv, nu?

Aţi avut parte de reacţii negative când aţi început să jucaţi pentru naţionala Austriei?

La Vâlcea, da, au fost foarte multe reacţii negative, dar am fost hotărâtă. La vremea respectivă mi-am şi argumentat foarte bine decizia de a juca pentru Austria şi s-a dovedit că am avut dreptate, că am ales bine. În ’92 m-a încântat foarte mult ideea de a juca pentru naţionala Austriei, pentru că voiam să ajung neapărat la olimpiadă, ăsta e visul oricărui sportiv, nu?

Hypo Viena-1990. Edit Matei, tricou numărul 8. Foto arhiva personala 

EDIT MATEI

UN SENTIMENT FRUMOS LA BARCELONA

Cu România nu aţi fi avut această şansă?

Era foarte greu să ajungi la acea vreme la olimpiadă, erau şi foarte puţine locuri. Dacă nu aş fi jucat pentru Austria, probabil nu aş fi ajuns la olimpiadă. Vă spun că am trăit un sentiment tare frumos la Barcelona, în ciuda faptului că nu am rezistat foarte mult, mă refer la echipă, şi ne-am clasat doar pe locul V. 

V-aţi gândit să renunţaţi la handbal cât aţi fost plecată în Austria, cât aţi fost pe „val“? 

În 1994 mi-am zis că am o vârstă, împlinisem 30 de ani şi nu aveam copil. De fapt, mă gândeam că trebuie să mă retrag, să pun familia pe primul plan, dar tot timpul găseam scuze să nu o fac, îmi spuneam că nu e momentul. Bine, au fost nişte ani destul de grei faţă de ce făcusem eu la Râmnicu Vâlcea şi m-am gândit de mai multe ori să renunţ la handbal din cauza accidentărilor. Am renunţat totuşi după o gravă accidentare, la 32 de ani, când am fost operată de coxartroză.

Nu aţi luat în calcul, având în vedere că soţul dumneavoastră a făcut naveta între Austria şi România, timp de cinci ani, să vă stabiliţi cu tot cu familie în străinătate?

Eu m-aş fi adaptat la condiţiile din străinătate, dar soţul meu a refuzat să părăsească România, pentru că nu i-a plăcut stilul lor de viaţă, extrem de diferit. La noi poţi să ieşi pe stradă şi să socializezi; mai vorbeşti cu un vecin, te mai sună un prieten, dar în Austria, fiecare e cu treaba lui. În 1995 am zis: „Gata, mă întorc, că nu se mai poate aşa. Eu în Austria, soţul în România. Nu poţi să faci copii prin corespondenţă“. 

Dacă vi s-ar propune să antrenaţi ori să conduceţi un club de handbal, aţi da curs ofertei?

Trebuie să-l întrebaţi şi pe soţ. Sincer, mi-ar plăcea, dar e vorba de o compensare. Dacă soţul s-a sacrificat când am jucat eu, acum e timpul să mă sacrific eu. 

 Surorile Török. Foto Facebook Edit Matei.

image

Dar vi s-au făcut oferte de-a lungul timpului?

Acum trei ani, am înfiinţat un club micuţ de handbal pentru copii şi acolo fac voluntariat, acolo mai antrenez când e nevoie, dar totul a rămas la stadiul de hobby. Mi-ar fi plăcut să antrenez, pentru că, zic eu, am învăţat destul de multe, dar asta a fost soarta. 

Privind în urmă, dacă aţi putea da timpul înapoi, ce moment aţi vrea să retrăiţi?

Sunt mai multe momente pe care aş vrea să le retrăiesc. Mi-ar plăcea să revin în 1984 şi 1988, când am câştigat cupele EHF cu Chimistul. Sunt cele mai importante pentru mine, cu toate că şi în 1990 am câştigat Cupa Campionilor cu Hypo, dar atunci n-a fost acelaşi sentiment. În Vâlcea a ţinut sărbătoarea o săptămână, părea fără sfârşit. 

Cine v-a motivat cel mai tare de-a lungul carierei? 

Când eram mică, m-a motivat foarte mult sora mea, voiam să ajung ca ea, a fost modelul meu. Iar după aceea, după ce am am plecat din ţară, m-am motivat singură. Adică am ajuns la un nivel de conştiinciozitate încât ştiam singură că trebuie să fac bine tot. Ştiam că nu îmi permit să greşesc. Nu mă simţeam bine să ştiu că cei de la Hypo sunt dezamăgăţi de mine. Eu întotdeauna dădeam şi abia apoi ceream, nu invers. Pot să spun că asta a fost şi deviza mea.

Aţi avut dezamăgiri pe teren sau momente când apropiaţii v-au dezamăgit?

Au fost şi astfel de momente, dar am preferat să trec peste, să le depăşesc. Am fost dezamăgită când nu mi s-a dat voie să joc în Austria, la Hypo. Am fost supărată că, după opt ani, nu am fost înţeleasă. Cu timpul am uitat şi poate i-am şi înţeles, dar la momentul respectiv m-a durut. Dar v-am spus că am plătit şi eu poliţele cu prima ocazie şi poate asta m-a uşurat.

„Copilul s-a înscris la baschet fără să ne spună“

Edit Matei este căsătorită cu Ion Gigi Matei, primarul interimar din Râmnicu Vâlcea. Foto Facebook

EDIT MATEI

Fiul dumneavoastră, Andreas, vă împărtăşeşte pasiunea pentru sport?

Eu am o mare satisfacţie pentru că l-am educat de mic în spiritul sportului, pentru că mişcarea le face bine copiilor şi îi ţine departe de tentaţii. Până la 14 ani, îi mai poţi controla, dar apoi este mai greu. Copilul meu a făcut tenis, fotbal, handbal. Am văzut la handbal că ceva nu e bine în felul cum bate mingea şi l-am întrebat dacă s-a apucat şi de baschet. Mi-a zis doar că joacă din când în când, dar apoi am aflat că s-a înscris la baschet fără să ne spună. I-am spus de fiecare dată că nu trebuie să se facă handbalist pentru că am jucat eu, deşi mi-ar fi plăcut, de ce să nu recunosc, pentru că am văzut că are calităţi. Dar dacă a luat decizia de a merge la baschet, l-am susţinut. În vară face doi ani de când s-a apucat de baschet, iar în prezent joacă la BCM U Piteşti, în echipa a doua, dar în Divizia A. Chiar are perspective, îl ajută şi înălţimea, are 1,96 m, dar am o reţinere pentru că e un copil comod. 

Care este cea mai importantă lecţie pe care i-aţi predat-o copilului dumneavoastră sau  pe care v-a oferit-o Andreas?

Eu l-am învăţat să nu mintă, pentru că eu nu suport minciuna, şi tot timpul l-am sfătuit să-şi spună şi să-şi susţină punctul de vedere, dar cu argumente şi să aibă personalitate. Bine, tineretul din ziua de azi are mult mai multă personalitate, am observat, decât generaţia noastră. Noi nu ieşeam din cuvântului tatălui şi parcă am fost crescuţi într-un stil mult prea milităresc. Plus că a trebuit să ţinem cont de ce spune gura satului. Eu am fugit de lucrurile astea şi am încercat să fiu cât se poate de deschisă cu copilul meu, să putem discuta despre tot. 

Mulţi gândesc că această etapă de precalificare la olimpiada de la Rio ar putea pune echipa României în dificultate, dumneavoastră ce spuneţi?

Nu cred acest lucru, pentru că avem valoare, nu? Dacă echipa naţională a ajuns la Mondiale atât de departe, clar avem valoare. Celelalte echipe nu sunt mai grozave, poate Norvegia să zicem că are o experienţă mai mare. Ce nu înţeleg eu e cum să te clasezi pe locul III la o astfel de competiţie şi să fii obligat să mai joci un baraj pentru calificarea la Olimpiadă? Nu mi se pare normal. Înainte, primele trei echipe de la Mondiale mergeau mai departe, clar. 

Ajungem în semifinale la Olimpiadă?

Ar fi frumos, m-aş bucura mult pentru fete, mai ales că unele dintre ele ar fi la a doua participare la o competiţie de o asemenea anvergură. Dar e greu, turneele olimpice şi mondiale sunt foarte grele şi ca jucător nu ai foarte mult timp la dispoziţie să-ţi revii, mai ales dacă ai o perioadă proastă. Meciurile de pe o zi pe alta nu-ţi permit să-ţi revii fizic. 

Ce sfat le puteţi da fetelor din naţionala de handbal pentru Rio 2016?

Să lupte cum au luptat la Campionatul Mondial din Danemarca, să joace cum au făcut-o în ultimele trei meciuri; să joace pentru ele, pentru că, dacă joacă pentru ele, joacă şi pentru România şi aduc medalii. Au fost extrem de criticate pentru evoluţia de la Mondial, recunosc şi eu am fost pesimistă până la un punct, mai ales când am văzut cum colaborau cu Ryde (n.r. – Tomas Ryde, antrenorul naţionalei de handbal feminin). 

„ANTRENORUL ŞI JUCĂTOARELE SĂ VORBEASCĂ O LIMBĂ“

Ce anume v-a displăcut?

Recunosc că nu am văzut până acum ca un antrenor principal să aibă nevoie de translator pentru a cere o schimbare pe teren. Dacă una dintre fete nu ştia engleză, ce s-ar fi întâmplat? Decizile   se iau într-o secundă, nu poţi să aştepţi să vină translatorul. Recunosc că am fost sceptică în privinţa acestei colaborări şi mi-am pus problema că la nivel de echipă naţională trebuie să vorbească toţi o limbă. Eu, când am plecat în Austria, am făcut un curs intensiv de germană de patru luni. În cazul naţionalei, să le pună pe fete să meargă la un curs de limba engleză intensiv, cinci luni, dacă antrenorul nu poate să vorbească româneşte. 

Cum credeţi că va evolua handbalul românesc în următoarea perioadă?

Eu am avut mari aşteptări din partea Federaţiei Române de Handbal, mai ales după ce s-a schimbat conducerea. Au fost promisiuni multe, dar din păcate totul a rămas la stadiul de promisini. Este foarte greu, atunci când începi să lucrezi cu copiii de 7 sau 8 ani: îi cresc patru sau cinci ani, iar apoi nu pot să-i mai ţină în competiţii, pentru că sunt costuri foarte mari. Trebuie să vedem ce facem, dintr-o generaţie sigur ne vor ieşi trei-patru copii. Eu îmi fac probleme ce fac cu aceşti copii peste doi ani. Sunt probleme multe din păcate, iar Federaţia măcar la competiţii ar putea să ajute. Să ştiţi că viitorul handbalului stă în mâinile privaţilor, iar rezultatele nu se văd într-un an-doi, aşa cum aşteaptă lumea. Trebuie să ne gândim că se termină generaţia lui Neagu, mai vine altă generaţie? Nu mai vine nimic, o să avem un gol foarte mare, pentru că aria de selecţie este foarte mică. De doi ani se tot vehiculează că aceste cluburi din ligă vor fi obligate să aibă şi echipe de juniori, ceea ce nu s-a aplicat. 

Şi e păcat, pentru că am ajuns să cumpărăm jucători din străinătate, când am putea să-i creştem noi. Părerea mea e că Federaţia ar trebui să aibă un plan de bătaie pe termen lung. 

CURRICULUM VITAE:

Naturalizată la echipa naţională de handbal a Austriei

Numele : Edit Matei (Török)

Data şi locul naşterii: 16 octombrie 1964, Sfântu Gheorghe, Covasna

Starea civilă: căsătorită, are un copil

Studiile şi cariera: 

 A absolvit Facultatea de Management şi Marketing în Afaceri, Universitatea „Constantin Brâncoveanu“

1982-1990: inter stânga la Chimistul Râmnicu Vâlcea

1990-1996: inter stânga la echipa Hypo Viena

1996-1997: inter stânga la echipa de handbal Oltchim Râmnicu Vâlcea

2000-prezent: managerul grupului de firme Edion şi managerul clubului sportiv HCM Török

 La naţionala de senioare a României, până la plecarea în Austria, a evoluat în peste 170 de meciuri. 

Din 1990, a fost naturalizată la echipa naţională de handbal a Austriei, pentru care a evoluat în 104 meciuri. 

A câştigat de două ori cupa Federaţiei Internaţionale de Handbal, o Supercupă a Europei cu Chimistul Râmnicu Vâlcea şi de patru ori Liga Campionilor cu Hypo Viena.

Locuieşte în: Râmnicu Vâlcea

Râmnicu Vâlcea



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite