Căţelul pământului, ciudata creatură din credinţele românilor. De ce le era teamă oamenilor doar când îi auzeau lătratul

În satele din Transilvania şi Moldova, la început de secol XX se practicau anumite ritualuri pentru a alunga Căţelul pământului.

În studiul „Mitologie românească“ publicat în anul 1916 de folcloristul Tudor Pamfile sunt prezentate o serie de credinţe populare ale sătenilor din zorii veacului XX. Născut în 1883 în comuna Ţepu (fostul judeţ Tecuci, în prezent judeţul Galaţi), Tudor Pamfile a fost scriitor, etnolog si folclorist, laureat al premiul „Neuschotz” al Academiei Române în anul 1909.  

Între credinţele prezentate în lucrarea amintită în volumul I („Duşmani şi prieteni ai omului”), sunt şi cele legate de Căţelul pământului, o vietate ciudată, căreia românii îi găsiseră mai multe nume.

„Căţelul pământului, Cânele pământului, Ţâncul sau Ţincul pământului, Grivan sau Orbetele pământului este o vietate, se pare asemănătoare cânelui, dacă nu chiar un câne, care trăeşte în fundul pământului, departe de sate, deci de locurile pe unde se fac fântâni”, arată folcloristul Tudor Pamfile în lucrarea amintită. 

Lătrăturile care înfiorau noaptea pe oameni

Din descrierile sătenilor, Căţelul pământului era o creatură eminamente nocturnă, pe care rar aveau ocazia să-l întâlnească. Lătratul său îi înspăimânta însă de moarte pe oameni: 

„Câte o dată iesă noaptea pe faţa lumii, şi prin lătrăturile lui, dacă nu şi prin muşcătură, caută să înspăimânte ori să vatăme pe drumeţii rătăciţi, când întunericul este mai greu”. 

În mediul rural de la început de veac XX, apăreau mărturii ale unor săteni care susţineau că au văzut cu ochii lor cum arată această creatură, însă, cei mai mulţi povesteau că ştiau de Căţelul pământului după lătrăturile auzite în crucea nopţii:

„Sunt oameni cari povestesc că l-au văzut, că l-au auzit; alţii spun că chiar îl aud lătrând în fundul pământului, dacă pun urechea la pământ”.

De altfel, mitul acestei vietăţi a fost preluat şi de Mihai Eminescu, poetul amintind de Căţelul pământului într-o strofă din „Strigoii”: 

În numele Sfântului, Taci s’auzi cum latră Căţelul pământului Sub crucea de piatră! - Mihai Eminescu - „Strigoii”

Căţelul pământului, o ameninţare pentru morţi

Cea mai mare temere a sătenilor legată de Căţelul pământului era ca vietatea să nu atenteze la integritatea morţilor în primele zile şi nopţi de la momentul înhumării. „Cel mai mare neajuns însă, îl pricinuesc aceste fiinţi necurate celor de curând morţi şi îngropaţi cărora, prin lătrătura lor, caută să le turbure somnul sau să-i mânânce”.

Această credinţă ciudată a dat naştere în anumite locuri din ţară şi la o serie de ritualuri menite să păzească trupul răposaţilor de ameninţarea subpământeană:

„Pentru aceasta, prin unele părţi din Transilvania, după înmormântare, merg două-trei neamuri la mormânt, îl stropesc cu apă, îl tămâiază şi fac 15 mătănii, în timp ce toiagul arde, pentru ca mortul să nu fie lătrat de Căţelul pământului”.

Tudor Pamfile notează că în altă zonă a ţării, unde acum este judeţul Vaslui, sătenii credeau că timp de trei zile şi trei nopţi după ce au fost îngropaţi, morţii îşi negociau integritatea cu această creatură, altfel riscau să se prezinte la judecata din cer fără anumite părţi din trup:  

„Prin judeţul Tutova se crede că trei zile şi trei nopţi de-a rândul, cât stă mortul la început în groapă, vine la el Ţincul pământului şi-l întreabă:

- Ce-ai venit peste mine?

Mortul îi răspunde:

- Am să-ţi plătesc!

Dar Ţincul pământului nu-l slăbeşte şi trei zile şi trei nopţi  tot îl cihăeşte şi-l trage de nas. A treia zi, el zice:

- Plăteşte-mi!

Şi mortul, de are un ban în mână, îi plăteşte; de nu, i se roade masul, de merge omul slut la judecata de apoi.

Cele de mai sus, Ţincul pământului îl întreabă pe om numai noaptea”

Orbetele, vietatea din lumea reală

Căţelul pământului are un corespodent în fauna din România, orbetele fiind specia care se identifică aproape perfect cu descrierea din credinţele populare. 

„Orbetele este o subfamilie de rozătoare adaptate morfologic şi fiziologic la viaţa subterană, cu trunchi cilindric, cap turtit dorsoventral, cu urechi externe rudimentare, ochi ascunşi sub piele şi cu coadă scurtă sau fără coadă. Sunt rozătoare subterane foarte specializate, care trăiesc permanent în galeriile pe care le fac rozând şi scurmând pământul cu picioarele dinainte”, conform wikipedia.org.

Denumirea de "orbeţi" provine de la faptul că pleoapele lor sunt lipite, şi din cauza aceasta pot simţi cel mult deosebirea dintre întuneric şi lumină, şi numai în măsura în care lumina trece prin pleoape. Spre deosebire de credinţele despre Căţelul pământului, orbeţii se hrănesc cu rădăcini, tuberculi şi plante verzi, producând pagube în grădinile de zarzavat.