Acest lucru se întâmplă pentru că marile echipe care se luptă an de an pentru cupele europene provin din ţări de pe continentul-lumină, iar ţara unde Tabarez antrenează este, geografic vorbind, aproape de polul opus al Europei noastre unde în fotbal se învârt miliarde şi miliarde de euro şi dolari.

O competiţie de prestigiu are loc şi în America de Sud, sub numele de Copa America, dar aceasta nu are anvergura Ligii Campionilor tot din motive de bani. Aşa că antrenorul demn de un Premiu Oscar al Regelui Fotbal, cum este uruguayanul Oscar Washington Tabarez Silva, nu poate ieşi la luminile rampei fotbalistice decât din patru în patru ani, când are loc, de fiecare dată pe alt continent, Cupa Mondială.

Dacă mai toţi antrenorii naţionalelor calificate au plecat acasă  după fiecare ”Mondial”, ”Oscarul fotbalului”, născut în urmă cu 71 de ani la Montevideo, a continuat să rămână neclintit de pe banca naţionalei sale şi la viitoarea competiţie. Pe el nu-l paşte nici demisia şi nici demiterea de către federaţia din ţara lui, pentru că el mănâncă fotbal pe pâine în materie de selecţie a lotului şi de felul în care alege strategia şi tactica de joc cele mai potrivite, în funcţie de fiecare adversar întâlnit.

Oscar Tabarez se află la cârma echipei micului stat sud-american din anul 2006. În cei 12 ani de antrenorat a dus de mai multe ori naţionala ţării sale în vârful ierarhiei mondiale şi continentale: locul 4 la Campionatul Mondial din 2010 (gazdă Africa de Sud), în optimi, în 2014 (Brazilia), loc pe care îl are asigurat şi acum, în Rusia. A câştigat, totodată, Copa America în 2011, în dauna altor forţe a fotbalului mondial din zonă, cum sunt Brazilia, Argentina sau Mexic. Atât de profesionist în domeniu este acest Oscar Tabarez, încât lumea fotbalului de acolo l-a desemnat doi ani la rând, în 2010 şi 2011, antrenorul sud-american al anului.

L-am văzut pe Tabarez în aceste zile pe stadioanele din Rusia unde a jucat Uruguay şi m-a impresionat nu numai starea lui fizică (este grav bolnav şi se sprijină de un baston), ci şi calmul transmis de pe banca de rezerve elevilor săi din teren, precum şi schimbările inspirate la care a recurs. O ţară mică, precum Uruguay, cu numai 3,4 milioane de locuitori, deci cu o bază de selecţie destul de îngustă, a îngenuncheat Rusia la ea acasă (cu 3-0), la fel cu a făcut, din 1930 încoace, cu alte mari puteri ale fotbalului mondial.

Să reamintim că Uruguay este dublă campioană mondială: în 1930, ca gazdă, pe Stadionul ”Centenario” din Montevideo, la primul campionat mondial (unde a participat şi România), cinste oferită de însuşi Jules Rimet, în semn de respect după ce fusese campioană olimpică la Paris (1924) şi Amsterdam (1928), şi în 1950, chiar pe Stadionul ”Maracana” din Rio de Janeiro, în faţa a 200.000 de spectatori. De fapt, marea rivală în America de  Sud a Uruguayului nu este Argentina, ci Brazilia, de care s-a emancipat în anul 1830, când şi-a câştigat independenţa de stat.

Legat de confruntările în fotbal dintre ţări cu populaţii numeroase şi ţări cu populaţii mici, Oscar Tabarez are propria filozofie pe care o împărtăşeşte tuturor, în mod public, spunând: Uruguay trebuie să-şi crească cu atenţie talentele şi valorile, pentru că are o bază restrânsă de selecţie; nu se poate compara cu Brazilia, cu Italia, Spania sau Anglia (şi exemplifică: ”noi dăm un fotbalist la 1.000 de locuitori, Brazilia dă 20”). El mai spune că în confruntarea directă cu aceste forţe fotbaliştii uruguayeni trebuie să fie conştienţi că pleacă de pe poziţia valorilor egale, fără inhibiţii. Ar vrea să spună că el este chemat să antreneze nu numai fotbalişti talentaţi, care se ţin tare pe picioare, ci şi mintea şi psihicul jucătorilor.

Pe teren de vede cu ochiul liber că fotbaliştii uruguayeni celebri din zilele noastre, în frunte cu Luis Suarez, Edison Cavani, Diego Godin, Diego Forlan (o legendă), Jimenez şi alţii, antrenaţi de Oscar Washington Tabarez Silva, gândesc ca ”regizorul” lor şi au mentalitate de învingători. La fel ca şi înaintaşii lor care au câştigat atât  trofee, cât şi admiraţia milioanelor de spectatori de pe toate meridianele lumii.

P.S. La Centenarul independenţei Uruguayului, din 1930, fotbaliştii acestei ţări au oferit concetăţenilor, pe Stadionul Centenario, bucuria primei cupe mondiale. La Centenarul Marii Uniri din istoria României, fotbalul românesc este absent de la toate marile competiţii ale FIFA şi UEFA.